Print this Post


ADRIAN SEVERIN, FOST MINISTRU DE EXTERNE AL ROMÂNIEI: ROMÂNII MI-AU DAT LOVITURA DE GRAȚIE!

Ce înseamnă NATO pentru România și ce ar însemna reorientarea economică a României înspre mama Rusia, în viziunea UE și NATO?

NATO este o alianță defensivă politico-militară creată în timpul Războiului Rece de puterile aliate occidentale din al Doilea Război Mondial, pentru a se asigura că Germania va fi menținută în afara oricărei posibilități de a mai pune în pericol pacea Europei, fără ca în acest scop să mai fie necesar sprijinul Rusiei. Un asemenea aranjament făcea necesară prezența militară americană în Europa și angajamentul politic al SUA de a interveni prin toate mijloacele pentru apărarea ordinii europene postbelice. La nașterea sa, lozinca NATO era: „America înăuntru, Rusia afară și Germania jos.”

severin 3Elementul de referință prin raportare la care se stabilea ce înseamnă „înăuntru” și „afară” era Europa. La scurt timp, în condițiile împărțirii Europei prin faimoasa „Cortină de fier” a lui Churchill, în două părți în care, după profeția lui Stalin, fiecare armată ocupantă își impusese ideologia și sistemul politic circumscris de aceasta, precum și în cele ale dobândirii armei nucleare de către URSS, s-a împlinit profeția lui Hitler potrivit căreia, sub amenințare bolșevică, în apărarea civilizației occidentale, democrațiile nord-atlantice vor face apel la sprijinul fostului inamic german.

Așa se face că obiectivul NATO nu a mai fost îngrădirea Germaniei, ci stăvilirea expansiunii Rusiei sovietice, SUA asigurând aliaților europeni „umbrella” de securitate nucleară. În acest nou context, nu mai avea rațiune menținerea Germaniei la pământ, în stare de neputință, și, în consecință, s-a trecut la întărirea Germaniei. Spre a reface puterea germană în condiții de securitate, pentru noii săi aliați, a fost declanșat, cu contribuția esențială a SUA, procesul integrării europene, care a condus, în cele din urmă, la apariția UE.

Astfel America a devenit o „putere europeană”, iar NATO a ajuns să însemne America. Obligată să contrabalanseze puterea NATO, URSS a creat propriul său bloc militar, și anume Pactul de la Varșovia, din care a făcut parte și România. Așa a apărut ordinea mondială bipolară. Esența acestei ordini a fost menținerea păcii prin „echilibrul terorii”; mai explicit, prin echilibrul puterilor nucleare. După abandonul URSS, în 1991, și autodizolvarea Pactului de la Varșovia, pentru o vreme, ordinea lumii a devenit unipolară, singurul actor global ramânând SUA, pacea lumii fiind garantată de superputerea nucleară americană. Cum povara era uriașă, America a încurajat transformarea NATO dintr-o alianță nord-atlantică activă în Europa, într-o alianță euro-atlantică implicată la nivel universal. Aceasta s-a produs simultan cu un alt fenomen. Scăpați de amenințarea sovietică și cea a Pactului de la Varșovia, protagoniștii vest-europeni, în special Germania și Franța, și-au descoperit interese geo-strategice diferite de cele ale Americii, au început să se simtă stânjeniți de comanda americană și au purces la emanciparea de sub tutela acesteia. Aceasta a facut ca, pentru SUA importanța NATO să rezide mai puțin în împărțirea poverii de a asigura poliția mondială, cât în justificarea supervizării geopoliticii europene, în așa fel încât să poată opri decuplarea ei de strategia globală americană.

Cam în acest moment, a trebuit să își exprime opțiunile România. O Românie pe atunci, într-adevăr, independentă, dar și izolată; respectiv fără aliați strategici și fără securitate nucleară. Cum Rusia nu i-a oferit atunci, fiindcă nu a putut sau nu a vrut, un aranjament de securitate echitabil, fezabil, eficient și durabil, în timp ce pentru noi renașterea ambițiilor sale de superputere, ca și resuscitarea imperialismului german, erau de așteptat, unica soluție a fost parteneriatul strategic cu SUA și aderarea la NATO. Prin America sau ca parteneri ai Americii, voiam să ajungem în NATO, iar prin NATO, respectiv ca membri ai NATO, urmăream să ne așezăm pe aceeași parte a baricadei cu Germania și Franța, dar și cu Ungaria, ca garanție, optimă dacă nu ideală, de securitate, atât în perspectiva previzibilă a dezordinii multipolarismului global asimetric, spre care aluneca inexorabil unipolarismul, cât și în aceea, dezirabilă, a unei noi ordini mondiale bazate pe un pact global de securitate colectivă convenit între puterile euro-atlantice și cele euro-asiatice.

În nici una din aceste ipoteze, România nu își putea permite să rămână singură. Neutralitatea unei țări cu caracteristicile geostrategice și geoeconomice ale României este o iluzie. Până acum nimeni nu a demonstrat contrariul. Oricum, noi am declarat la vremea respectivă, și declarația noastră era sinceră, că nu intrăm în NATO împotriva Rusiei sau a altcuiva, ci numai în scopul întăririi securității și stabilității noastre, un atare spor de securitate și stabilitate în vecinătatea apropiată a Rusiei fiind de natură să sporească inclusiv securitatea și stabilitatea acesteia. Am dat toate aceste detalii, pentru a se înțelege contextul istoric internațional și a se vedea că noi am avut în anii 1990 o concepție coerentă.

Din păcate, ulterior intrării noastre în NATO, ca și aderării noastre la UE, conducătorii României au pus pe prim plan luptele politice interne, și, pentru a le câștiga, au căutat sprijin extern, în schimbul căruia au cedat în toate chipurile suveranitatea națională. Priviți, ca exemplu, numai la diferența condițiilor în care România și Polonia, oficial ambele membre NATO, au achiziționat sistemul de rachete Patriot. Noi am cumpărat, ca o colonie, o variantă tehnologic învechită la un preț gigantic, în timp ce polonezii, ca adevărați parteneri, au plătit mai puțin, obținând și promisiunea transferului ultimelor noutăți tehnologice. Pe acest fond, și cumva ca un zălog al fidelității noastre, am intrat într-o relație tensionată, dacă nu chiar de război rece, măcar de pace rece, cu Rusia, șubrezind inclusiv legăturile economice și comerciale cu ea, în timp ce deteriorarea relațiilor americano-germane ne îndepărtează și de Berlin. În mod normal, o relație de vasalitate presupune cedarea libertății în schimbul protecției. Noi am devenit vasali, fără ca măcar să dobândim garanția protecției. Teoretic, ca membri ai NATO, ne bucurăm de securitate, dar practic, deocamdată, plătim cu bunăstarea prezentă și cu expunerea noastră ca țintă privilegiată certă, solidaritatea viitoare incertă a protectorilor ipotetici, în cazul unei agresiuni convenționale improbabile împotriva noastră.

Este cumva vina acestora? Nu! Este vina noastră! Trebuie să adoptăm o altă formulă de securitate? Care? Există vreo alternativă? Nu o văd. Ceea ce trebuie este să revenim la concepția noastră originară. Asta înseamnă că loialitatea noastră față de Occident nu trebuie dovedită și măsurată prin ostilitatea noastră față de Orient, apropierea față de SUA sau Germania nu trebuie realizată prin distanțarea față de Rusia sau China. Ținând seama de situația în care s-a pus România astăzi, lucrul nu este ușor de realizat, dar trebuie cel puțin încercat. În pregătirea acestei mișcări, nu putem ignora faptul că, în prezent, România este și un câmp de bătălie pe care se confruntă interesele militare ale Americii, cele economice ale Germaniei și cele politice ale Rusiei. Rusia și Germania nu ne oferă nimic. America este singura care ne promite sprijinul la nevoie, dar ea este geograficește prea departe, militaricește prea implicată în alte locuri, iar aportul ei este prevăzut ca soluție de ultim recurs, după ce ultimul român va fi murit în luptă. „Și acum Adam alege-ți soția!” „Și acum România alege-ți aliatul!”

Unii spun că ar fi bine să reluăm vechile relații comerciale cu Rusia. Nu cred că SUA s-ar opune sau că Germania ar avea ceva de pierdut. Rusia ar cere, însă, un preț politic pentru asta. Abia plata acestui preț i-ar putea frustra pe partenerii occidentali. Iar plata unui preț politic nu este egală cu o alianță politică, dar poate fi egală cu șubrezirea unei alianțe politice. Politicul și economicul nu pot fi separate. Apoi, nimeni nu își deschide piața fără reciprocitate. Or, piața românească este parte a pieței interne unice europene. Prin urmare, starea noastră actuală reclamă abordări complexe și integrate, nicidecum simple ajustări periferice ori schimbări de direcție bruscate. În sinteză, soluția, atât cât poate fi numită așa, se exprimă în câteva sintagme pe care le așez într-o ordine neîntâmplătoare: solidaritate națională, demnitate națională, orientare multivectorială, fermitate strategică, flexibilitate tactică.

severin 2Fenomenul mediocrității tot mai accentuate a liderilor noștri este specific Orientului / României sau este un accident istoric?

Nu este nici una nici alta. Este o legitate universală care însoțește oboseala democrației. Ca orice alt sistem de organizare a societății, și democrația nu poate trăi etern în termeni reali. Și ea îmbătrânește și, asemenea oricărui bătrân, își pierde mobilitatea, adaptabilitatea, flexibilitatea, eficiența, farmecul, frumusețea, prospețimea, atractivitatea. Oamenii nu mai cred în ea și fără încredere populară conducerea poporului, căci asta este democrația, moare. Moare spre a renaște cu o noua generație, după ce s-a trecut prin alte experiențe care demonstrează că, așa cum o spunea Churchill (iată, îl citez din nou), ea este cel mai rău sistem de organizare a societății, cu excepția tuturor celorlalte.

Actuala democrație a intrat în criză odată cu triumful libertății, pe care chiar ea a promovat-o și cu progresul tehnologic pe care ea l-a catalizat, prin descătușarea energiilor individuale și a competiției valorilor. Unii spun că democrația moare și ca efect al globalizării care, desființând identitățile spirituale și spiritualizând frontierele naționale, face să dispară acea națiune civică în cadrul căreia, prin acțiunea căreia și în a cărei logică ordinea democratică a apărut.

În acest context, amintesc doar rolul nefast al internetului și al falsei comunicări pe rețelele sociale. Aceasta vine după invadarea politicului de metodele reclamei comerciale, care deja vindea etichete, forme, în loc să vândă produs, fond. Pe internet, cum dur dar corect observa Umberto Ecco, prostul satului, care altădată nu era auzit decât de clienții cârciumii locale unde debita prostii la un pahar de vin, fără a fi băgat în seamă de nimeni, întrucât toți știau câte parale face, a devenit înțeleptul universal, judecătorul absolut și profetul necontestat. Necontestat, pentru că nici nu este vorba despre un dialog real, cu argumente și contraargumente, ci despre proclamații ale căror autori se defulează în fața unui public virtual, creându-și senzația că simpla afirmare a tot ceea ce le trece prin ceea ce le ține loc de creier, este dovada adevărului absolut al căror monopoliști sunt.

Politicienii au intrat în acest joc, căci altfel nu se putea, făcând din el instrumentul perfect al manipulării care, în lipsa dezbaterii de fond, valorifică maximal tezele populiste. Concursul electoral, imposibil fără masive contribuții financiare ale cercurilor oligarhice oculte, nu mai este unul de merite, ci un spectacol înșelător de umbre și lumini, nu unul între soluții care să facă bine poporului, ci între promisiuni care să îi facă plăcere, nu unul între personalități de excepție, ci între mediocriăți veleitare, nu între excelențe inspirate, ci între excedente controlate.

Când democrația a devenit o impostură care fardează oligarhia, lăsându-i pe adevărații conducători să acționeze în umbră, departe de supravegherea socială și în afara cenzurii populare, liderii vizibili, rezultați din ritualul electoral, nu pot fi decât dezamăgitori. Asta se întamplă peste tot. Priviți ce i se oferă spre alegere electoratului american: Trump sau Clinton! Celui german: Merkel sau Schulz! Celui francez: Hollande sau Macron! Cu ce este mai rea sau mai bună alternativa romaneasca: Johannis sau Ponta?

Cel care câștigă o face cu voturile exprimate împotriva contracandidatului, iar nu în favoarea sa. Evident că astfel de oferte exprimă și decăderea partidelor politice, care, altminteri, ar trebui sa fie principalii jucători ai democrației. Ele au devenit, însă, pretutindeni, niște clanuri corupte, fără limite și fără rușine, lacome și iresponsabile, reprezentând clientela secretă a oligarhilor. Așa se explică cronicizarea neîncrederii populare în lideri, divorțul ireconciliabil dintre conduși și conducători, reculul indivizilor către forme arhaice de socializare, cinismul și nihilismul alegatorilor. Toate circumscriu criza morală a democrației și prefigurează decesul oficial al acesteia în viitorul apropiat. În fapt ea deja a decedat.

Este regretabil, este trist, dar nu știu cum se poate schimba această tendință. Cu puțin noroc, ne vom reîntâlni poate cu democrația, după un alt episod de anarhie sau/ și dictatură, care o va ajuta să se autoevalueze și să se reinventeze.

Am trimis în Parlament multe nulități. Noi, cei care votăm, suntem niște degenerați?

Nu suntem degenerați, ci numai derutați. De asemenea, dezinformați, intoxicați și manipulați. Din păcate avem prea puține mijloace pentru a ieși rapid și cu costuri minime din această situație. Alegătorii români trăiesc cu două sentimente având efecte incompatibile.

Pe de o parte, sentimentul proiectului național eșuat, sentimentul că statul național a eșuat. Acesta își are originea în faptul că onor cetățeanul nu mai găsește nici o protecție din partea instituțiilor statele. Pe de altă parte, sentimentul că votul lor nu contează, întrucât una votează și altceva rezultă. Primul îndeamnă la acțiune; al doilea la inacțiune. În aceste condiții, apar trei tipuri de reacții. Pe de o parte, refugiul în forme arhaice de socializare, forme premoderne, neofeudale. Pe de altă parte, apatia politică, absenteismul la vot. Pe de a treia parte, căutarea disperată de salvatori providențiali.

Majoritatea celor care votează constant, pentru a fi apoi constant dezamăgiți, face parte din rândurile celor din urmă. Aceștia sunt cei mai activi în termeni democratici, dar și cel mai ușor de manipulat. Internetul pare că ne-a oferit capacitatea de a ne informa mai mult decât niciodată. În realitate, ne-a făcut victime ale dezinformării mai mult decât niciodată. Pentru ca informația abundentă pe care o culegem din rețelele sociale să fie profitabil valorificată, ea trebuie să fie bine interpretată. La asta se ajunge numai prin educație. Având cultură politică, economică, sociologică, vom putea distinge între informația corectă și cea falsă, între ceea ce se poate și ceea ce este fantezist, între discursul cognitiv și cel manipulativ.

Apoi trebuie să ne educăm capacitatea de a asculta inclusiv opiniile care nu ne fac plăcere, și de a compara opiniile și informațiile care vin pe diferite canale, pentru a descoperi cine, de ce și către ce ne împinge. Din păcate, statul oficial nu face nici un fel de efort în acest sens. Actualii politicieni preferă un electorat ignorant, pentru că asta le permite să îi obțină votul mai ușor. O asemenea opțiune este greșită întrucât nu numai numărul voturilor contează, ci și calitatea lor. Am în vedere aici distincția între votul informat și cel manipulat, cel din urmă permițându-ți obținerea puterii, dar nu și exercitarea ei.

De aici, consecința tot mai vizibilă și mai enervantă că trăim într-o țară neguvernată, că zburăm cu un avion din carlinga căruia lipsește pilotul. Spre a scăpa de această stare inconfortabilă, trebuie, deci, să ne autoeducăm. Nu cu degenerarea avem probleme, ci, așa cum spuneam, cu confuziile, iar pentru a scăpa de ele și a ieși din capcana lor trebuie să ne educăm în ceea ce privește căutarea, identificarea, verificarea și interpretarea informației, precum și agregarea informațiilor într-o decizie, inclusiv decizia de vot, corectă.

Dacă nu vom face asta îi vom lăsa pe alții să decidă pentru noi, ceea ce înseamnă că vom abandona democrația și vom adopta oligarhia.

severin 1Cum s-au comportat prietenii cu dvs., atunci când ați fost necaz? Bunăoară, europarlamentarul Victor Boștinaru…

O vorbă înțeleaptă zice că prietenul sigur se testează în vremuri nesigure. O altă vorbă spune că prietenii sunt ca umbrele; apar numai atunci când strălucește soarele. Traversarea unei perioade mai grele a vieții mele, mi-a prilejuit verificarea prietenilor vechi și identificarea unor prieteni noi. Pot spune că, în ambele cazuri, am avut surprize plăcute.

Vechii prieteni nu m-au părăsit. În schimb, au apărut unii noi, la care nu m-am așteptat. Chiar în închisoare m-am bucurat de un respect și o simpatie, de care nu m-am bucurat în afara ei.

Încercarea penitenței a permis o cunoaștere de sine mai bună, dar și cunoașterea mai exactă a mea de către alții. De aceea, am câștigat, din câte observ, prețuirea unora care înainte nu mă prețuiau sau nu mă prețuiau atât. Acestea fiind spuse, trebuie să menționez că am fost singurul lider al PSD obligat să plece din partid, în momentul în care de abia se formulaseră acuzații preliminarii la adresa sa, nici urmărirea penală nefiind declanșată.

Adaug că, în momentul respectiv, în Statutul partidului nu se introduseseră încă aberantele prevederi, ulterior neaplicate cuiva, potrivit cărora o simplă punere sub urmărire obliga, în pofida prezumției de nevinovăție, la părăsirea funcțiilor politice; nu și a partidului. Prin urmare, m-am bucurat de un tratament aparte. De ce? Președintele PSD de la acea vreme, Victor Ponta, a afirmat, mai încifrat în public și foarte explicit în privat, că așa i s-a cerut din străinătate. Întrebat de ce PSD nu mă susține, d-l Ion Iliescu, președintele său de onoare, a afirmat limpede: „este o chestiune externă, nu este problema noastră”.

Atacul venea din afară, într-adevăr, dar eu eram dinăuntru. Ori cel puțin așa credeam eu. Colegii mei nu simțeau la fel, în cea mai mare parte a lor. Privind retrospectiv constat că am făcut trei greșeli: greșeala de a crede că, și dacă linia mea politică deranjează, nu sunt atât de important încât, pentru înlăturarea mea, să se pună în mișcare forțe externe importante; greșeala de a crede că, dacă asemenea forțe s-ar pune în mișcare, principiile și normele dreptului internațional și european mă vor proteja; greșeala de a crede că și dacă normele de drept se vor dovedi insuficiente, românii vor face zid de apărare în jurul meu. Niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost confirmată. Forțe importante s-au mobilizat pentru înlăturarea mea; toate regulile de drept care mă apărau au fost încălcate; românii mi-au dat lovitura de grație.

 În PSD am trăit totuși fericita experiență a solidarizării cu mine venită din partea organizației de București, condusă la acea vreme de Mariean Vanghelie. Anterior nu avusesem cu d-l Vanghelie legături prea strânse. De aceea, nu mă așteptam la gesturile sale de sprijin. Ulterior le-a reconfirmat prin declarații publice. Nepublic mai mulți lideri locali m-au asigurat de simpatia lor. Nu s-au exprimat însă pe față și nici măcar nu au cerut instituțiilor competente un comportament corect. Când am fost condamnat, prima grijă a dlui Dragnea a fost să reamintească presei că nu mai eram de câțiva ani membru PSD. Deci PSD nu își asuma nota de plată.

Pe perioada detenției mele, ori de câte ori liderii PSD făceau referiri la personalitățile partidului victime ale justiției selective și abuzive, numele meu nu era pomenit.

 Aceasta cu notabila excepție a lui Codrin Ștefănescu, dar era clar că el vorbește în nume personal și face aprecieri de asemenea personale. Este adevărat c,ă atunci când li s-au pus întrebări concrete legate de mine, reprezentanții PSD s-au referit la mine cu mult respect și cu aprecieri pozitive. Dar nu ca la unul dintre ei, ci ca la un străin merituos supus nedreptății.

Colegii mei parlamentari și europarlamentari, inclusiv d-l Boștinaru, nu m-au vizitat, deși puteau să o facă și cred că le-ar fi făcut și lor bine, dacă ar fi făcut-o. Unii mi-au spus că ar vrea să vină la mine, dar că le este frică. De ce le era frică? De cine le era frică? Nu știu. Vreau să fiu însă foarte limpede. Nu reproșez nimic nimănui. Așa au simțit, asta au crezut, asta au făcut. Puteam avea alte aștepări dar nu vreau să îi judec.

Ceea ce vreau să se rețină este că perioada mea de penitență a fost prilejul afirmării a două adevăruri: pe de o parte, fiecare zi de detenție a fost pentru mine o altă zi în serviciul țării, respectiv o altă zi în care le-am dovedit celor care au pariat că orice român poate fi făcut să capituleze de frica crucii, cât de mult greșesc și că trebuie să își schimbe strategia; pe de altă parte, s-a adeverit că nu am avut nici o legătură organică cu partidele politice din România, sau cu clanurile corupte care le-au luat locul, că între noi a existat mereu o linie de demarcație certă, chiar dacă nu evidentă, și că asocierea noastră a fost doar temporară, din punctul meu de vedere absolut necesară pentru a promova ideea mea asupra interesului național.

Ele nu se confundă cu mine; eu nu mă confund cu ele. Inclusiv diferența de avere între mine și liderii lor asumați confirmă diferența de esență între noi. 

Klaus Iohannis sau Dragnea – președinte?

Întrebarea dvs. sună ca aceea prin care ți se cere să alegi între cancer și SIDA. Nici unul dintre ei nu este liber. Nici unul dintre ei nu are competența necesară conducerii unui stat modern, mai ales în condițiile în care acel stat este România, adică un stat eșuat în interior și dominat din exterior, cu o societate dezbinată și arierată, profund traumatizată după zece ani teribili de neocezarism băsescian. În legătură cu buna lor credință nu vreau să fac comentarii. Vestea bună este că mai avem totuși ceva timp până la alegerile prezidențiale și, de aceea, până atunci mai putem spera la conturarea unor candidaturi adecvate în raport cu nevoile țării.

Vestea rea este că alegerile nu le mai fac românii sau în primul rând românii, ci puterile suzerane, fie că vorbim de state, fie de corporațiile supranaționale. Înainte de a ne întreba, deci, pe cine să algem, trebuie să ne recuperăm dreptul de a alege, respectiv să ne recuperăm suveranitatea. Până atunci, tot ceea ce putem încerca este să ne asiugrăm că puterea nu se concentrează în totalitate într-o singură mână, adică în tabăra unei singure puteri.

Când sunteți dispus să lansați o carte la Slatina? Aveți mulți admiratori aici…

Aș fi foarte bucuros să lansez o carte la Slatina, în capitala județului Olt. Mai întâi va trebui să găsesc timpul necesar pentru a o scrie. Am mai multe proiecte, dar în prezent sunt ocupat cu îngrijirea Enciclopediei Juridice Române, o lucrare colectivă de sinteză care sper să pună degetul pe câteva puncte sensibile ale dreptului românesc de azi. După aceea, vom mai vedea.

Vă promit că voi folosi prima ocazie pentru a vizita Slatina și a mă întâlni cu cei care doresc să stea de vorbă cu mine. Eu nu mai fac parte și nici nu intenționez să fac parte din partidele politice actuale, după cum nu doresc să candidez la ocuparea vreunei funcții publice, preferând să fiu deasupra partidelor și să vorbesc direct românilor și nu prin intermediul unui partid, fără a le cere nimic în schimb. Voi fi fericit, deci, să răspund oricărei invitații.

Dumitru SÂRGHIE

Permanent link to this article: http://linia1.ro/adrian-severin-fost-ministru-de-externe-al-romaniei-romanii-mi-au-dat-lovitura-de-gratie/

1 comment

  1. .

    Mars de aici borfase,puscarias nenorocit,ne-ai facut de ras la Parlamentul European.La Stefan Burghiu cu tine,la oase la Chitila.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *