Print this Post


ANOTIMPURILE LUI TRAIAN ZORZOLIU

După cum deja am anunțat, încă de la plecarea sa în eternitate, suntem pregătiți a lăsa posterității o parte din viața și activitatea celui care a fost genialul nostru Traian Zorzoliu de la Drăgănești. Secvențe care vor fi înglobate într-un volum intitulat generic „ ANOTIMPURILE LUI TRAIAN ZORZOLIU”. Pentru început vom reda, aici, câteva fragmente din acest volum, care sperăm să apară de „ZILELE ORAȘULUI DRĂGĂNEȘTI”.

ÎN AȘTEPTAREA ZORILOR

În noianul de documente și gânduri meticulos scrise pe foi volante sau pe fragmente de hârtie îngălbenite de vreme, în posesia cărora am intrat, grație fiului său, dr. Gabi Zorzoliu, care avea și încuviințarea tatălui său, din perioada când Maestrul era între viață și moarte, am găsit note și însemnări literare triste, dar și reflecții filosofice de-o mare luminozitate transcedentală. Soarta, lipsa căinței, ireversibilitatea timpului, vântul și opera vântului – răstimpul, noaptea omului sărac, somnul istoriei, amurgul și visul salcâmilor etc. – iată temele predilecte ale unui OM AL CETĂȚII care, până în clipa plecării la stele, și-a așteptat zorile și dorurile, trezind, prin harurile sale artistice, științifice și patriotice „sufletele lumii românești, cu aure creștine”.

CUVINTELE DE CEARĂ

Cugetările lui Traian Zorzoliu curg în note psalmice și rugăciuni pentru curăția trupului și spiritului, totdeauna el visând să se lepede definitiv de păcatele lumii, să se mântuiască și să devină „curat ca apa Proscomidiarului, purificat și spălat de întunericul” în care trăim cu toții. (Proscomidiarul reprezintă locul ce era numit în vechime „jertfelnic”, pentru că aici se aduc darurile oferite de credincioși pentru săvârșirea sfintelor sfintelor slujbe – n.r.!).

Îl găsește pe Dumnezeu în fiecare firicel de iarbă, în petalele de trandafiri, în boabele de rouă. printre „ramurile copacilor”, acolo unde „păsărelele își acordează vocile, pentru concertul de dimineață.”

Singurătatea sa de tip cioranian îi cioplește drumuri prin gânduri și îi adâncește urmele, în pulberea drumurilor… Îl strigă, din când în când, potecile pe care el a umblat o viață întreagă, pregătit, întotdeauna, să plece cu ele „undeva…dincolo de noi.”

„Toate trec și se zbat în chingile trecutului”, în timp ce lumea asta nouă, post-decembristă „își taie singură creanga de sub picioare”. Traian Zorzoliu e cinic și înțelept ca Diogene, spunându-le metaforic neghiobilor emanați din înghesuiala din Decembrie 1989”: „Unii cred că pot sădi îngeri în grădina casei, ca să le păzească nelegiuirile”, deși acești impostori „n-au trăit niciodată în mijlocul dumbrăvilor pline de miracole.”

A trăit o viață de trudă, având sine die obsesia neîmplinirilor, el regăsindu-se în suma oglinzilor din care provine. Chintesența rostului său metafizic era exprimat în cuvinte de-o simplitate clasică: „Doamne, sper că n-am trăit degeaba!” Și, sigur, cuvintele lui de ceară au fost rostite, „înainte ca lumea să le ardă.”

A trăit și lunga noapte comunistă, dar el nu a încetat niciodată să asculte „orchestra greierilor, care defilează pe potecile dintre flori.” Și-a înnodat gândurile cu tufănele și și-a parfumat toamna vieții cu dragostea de semenii săi și de ISTORIA NEAMULUI ROMÂNESC. A cusut și descusut viața… A FOST „CINEVA”!

TRAIAN ZORZOLIU ȘI ATAȘATUL CULTURAL AL ROMÂNIEI LA CHIȘINĂU M-AU INCLUS ÎN PROGRAM

Cu ani în urmă, alături de Traian Zorzoliu și sub patronajul spiritual al conducerii de atunci a Bibliotecii ION MINULESCU din Slatina, am participat la niște evenimente întru inimă și spirit românesc, la Biblioteca cu același nume, din Raionul Ialoveni, bibliotecă – soră de sânge, cu biblioteca din Slatina, în fruntea căreia se afla un alt corifeu al culturii de la Nord de Dunăre, prof. dr. Paul Matiu. Mâna dreaptă a lui Paul Matiu era, fără îndoială, Traian Zorzoliu, cel care, printre alte secțiuni ale manifestărilor de la Chișinău și Ialoveni, a pus la cale propria lui expoziție de pictură, care a produs multă emoție moldovenilor de peste Prut și chiar oficialităților de bună credință, prezente într-un număr destul de mare la eveniment. Trebuie precizat faptul că evenimentul organizat de slătineni venea de Ziua Moldovei, la un timp relativ scurt, după evenimentele tragice din Transnistria, care se soldaseră cu arestarea patriotului Ilie Ilașcu, iar atitudinea rusofonilor față de promotorii unionismului nu era una prea călduroasă… Mai ales că noi cei din Olt nu ne-am dus cu mâna goală la frații noștri moldoveni. Personal, am donat bibliotecii din Ialoveni o colecție de ziare Linia Întâi, peste 100 de volume de poezie „Sânge și țărână”, pe care tocmai o lansasem la Slatina, carte de atitudine naționalistă și patriotică, precum și 100 de cărți cu eseurile despre românism și bun-simț românesc ale dr. Alexandru Ciocâlteu, reunite în volumul „Afară sunt câinii”. Nu mai vorbim de sutele de cărți, ziare și reviste, adunate de la slătineni, pe care, personal, regretatul Paul Matiu le-a dăruit confraților noștri întru sfânta limbă românească…

S-au derulat, atunci, preț de câteva zile, manifestări culturale impresionante, care au trezit în sufletele noastre, ale celor din Olt, dar și în sufletele înlăcrimate ale fraților noștri moldoveni, sentimente românești de înaltă simțire și trăire patriotică. S-au lansat cărți, semnate de autori de pe cele două maluri ale Prutului, au fost spectacole de muzică și poezie patriotică, iar expoziția de pictură a lui Traian Zorzoliu a întrunit aplauze și aprecieri nemaivăzute de mine până atunci… Traian Zorzoliu, împreună cu atașatul cultural al României la Chișinău, poetul ieșean Ion Țăranu, au convenit, împreună, să mă includă și pe mine în programul de recitări, cu două poeme din volumul „Sânge și țărână”, anume IMN BASARABEAN și PUNTEA. Erau și sunt încă două poeme dure la adresa ocupației sovietice, două poeme care îndemnau la unire și la refacerea României Mari…

Aveam niște emoții greu de ținut în frâu, mai ales că, pe parcursul recitării celor două poeme, am fost întrerupt „profesionist”, de mai multe ori, de către doi „sticleți”, cu ochi albaștri, îmbrăcați în civil, cărora nu le convenea deloc ceea ce spuneam eu acolo. Matiu, Zorzoliu și Ion Țăranu îmi făceau semne încurajatoare să-mi duc misiunea până la capăt, ba, mai mult, Traian Zorzoliu a spus cu glas tare: „ Nu te opri, domnule, că băieții ăștia se vor împăca, până la urmă, cu ideea că Basarabia e pământ românesc!”

Așa cum mă prevenise Traian Zorzoliu, mai târziu, în timpul mesei festive, m-am trezit flancat de cei doi „sticleți”, care mă întrerupseseră „profesionist”, în timpul rezervat recitării celor două poeme – IMN BASARABEAN și PUNTEA. Amândoi cu nume românești, dar cu puternice convingeri sovietice. Cei doi zurbagii mi-au reproșat textul antisovietic al poemelor mele și mi-au etalat o teză, prin care doreau să înțeleg că, în fapt, Basarabia n-are nicio legătură cu România, așa cum nici limba moldovenească n-are legătură cu limba română. Eu am procedat, cu cei doi, așa cum mă învățaseră Zorzoliu și Matiu să procedez… Adică, le-am turnat cât mai des în pahare, acel vin gros, negru, moldovenesc, din podgoriile Ialovenilor, tocmai ca ei să turuie cât mai puțin, până când, la un moment dat, rusofonilor li se împleticea limba în gură… și, mai mult, se înghesuiau să mă îmbrățișeze și chiar să-mi acorde oarece importanță. Când ei s-au îmbătat turtă, Sicrieru, simpaticul primar de atunci al Raionului Ialoveni, le-a pus la dispoziție un autoturism, i-a salutat tovărășește și i-a trimis acasă. Mai târziu, am înțeles că cei doi erau cunoscuți de toată lumea ca fiind niște informatori relativ inofensivi, care aveau misiunea să perturbe, atâta cât puteau, acțiunile culturale proromânești, din Ialoveni. Asta, până când ei treceau la masă și la băutură. Tot timpul, cel vizat de ei, cum a fost și cazul meu, era sfătuit de către organizatori să o facă pe paharnicul zelos. Și tot timpul cei doi își încheiau misiunea… împleticindu-se…

Se pare că grație publicității pe care mi-a făcut-o atunci Traian Zorzoliu, în rândurile autorităților culturale de la Chișinău și Ialoveni, prezente acolo la manifestare, cele două poeme mi-au fost recitate, câțiva ani la rând, la Teatrul Național din Chișinău, fapt demonstrat de informările care erau cuprinse în corespondența anuală dintre cele două biblioteci surori: din Ialoveni și Slatina!

zorzoliu li 734NEANTUL NU EXISTĂ

În cele zece zile pe care le-am petrecut la Ialoveni și Chișinău, am fost cazați la un hotel din capitala Moldovei, iar eu am fost repartizat în cameră cu Traian Zorzoliu. Acesta, în stilul lui moromețian, mi-a povestit multe secvențe despre trecerea lui prin lume…

În primul rând, trebuie să vă mărturisesc faptul că, deși intrase vârtos în toamna vârstei, Bădița Traian, cum îi ziceam eu, avea un succes fulminat la doamne. Unele foarte tinere. Și atunci, la Ialoveni, pe lângă expoziția sa, a mai lansat o pictoriță talentată și nurlie, de-ți cădeau ochii în gură, de frumoasă ce era. Nu numai că Bădița Traian îi era un mentor desăvârșit, dar el cultiva față de ea și un sentiment erotic înălțător, pentru care îl invidiam toți. Mai ales Matiu, care nu era nici el ușă de biserică, în privința damelor… Fiind și poet, pe lângă istoric, muzeograf, pictor, publicist, profesor de desen etc, Zorzoliu dădea lecții de poezie unor basarabence la fel de tinere și arătoase, precum „Pictorița” lui sublimă… Despre acest subiect, cu siguranță, vom vorbi, ceva mai aplicat, cu altă ocazie.

Așadar, în acele zile, în care am fost în preajma lui Traian Zorzoliu, am avut privilegiul să-i ascult multe dintre avatarurile vieții sale de român, artist și împătimit al culturii și civilizației românești, de la origini și până în prezent. Secvențe pe care, mai târziu, le-a și scris, fulgurant ce-i drept, încununându-și astfel, în felul său unic, opera sa plurivalentă .

Povestirile sale pleacă la drum odată cu propria-i naștere, urmând copilăria lui mirifică, în oglindă cu cea a lui Ion Creangă, atunci când protagonistul nostru mergea la furat de struguri, „dincolo de sat, la Suata, spre Crăciunei, unde avea vie altoită Nicolae Mocioacă”, amintindu-le celor din generația sa despre „ograda lui Claru, care a avut un fiu aviator”, despre faptul că proprietățile moșilor și strămoșilor lui sunt, astăzi, „proprietatea unui arab, care a cumpărat terenul de la primărie”, despre escadrilele avioanelor americane, din Cel de-Al Doilea Război Mondial, care treceau spre București, neuitând să intercaleze în cotidian luptele lui Radu de la Afumați cu turcii, din anul 1528, „pomenite în hrisoave cu numele de Bătălia de la Alimănești.” Având sânge de istoric, dar și de arheolog, așa cum am mai amintit, Traian Zorzoliu îmbina trecutul cu prezentul, prefigurând, astfel, viziunea lui despre viitor, militând pentru un românism de bun simț, chiar și în poveștile sale despre cultivarea cânepii, despre fierarii și lăutarii din sat, despre fiorurile tinereții sale, despre mesele puse „în bătătură, pe foi de cergă, și cu scaune făcute din snopi de coceni, despre fetele tatălui său, care a avut și el vreo cinci neveste, despre „tot felul de alesături pe natră, cu speteze ori cu model dirijat prin cocleții ițelor” (…) Imaginați-vă, bunii mei cititori, că acest „torcălău” știa, „de-a fir-a păr” și meșteșugul războiului de țesut, pe lângă toate războaiele românilor și ale omenirii…

Orice poveste ar fi spus Bădița Traian, despre front și despre diferența de educație dintre nemți și ruși, despre nevestele, fetele și prăvăliile tatălui său, chiar despre nevestele sale, care au avut un sfârșit similar, despre cloștile cu pui de curcă și rațe, despre uleții care răpeau orătăniile, despre credincioșii câini din curtea omului și despre hrana animalelor de povară, despre mama sa, care era din Blidarii Vâlcii, despre obiceiurile, vitejia și viața dacilor, despre Zamolxis și despre Sărbătorile de iarnă la români, despre „Balul Iordanului”, despre paparude, „atunci când pământul era fript de sete”, despre leacurile pentru râie, despre ora de religie, cu „d-l învățător Ionel Bărbulescu”, despre jocurile călușarilor, despre „rânduiala cânepii”, despre cum se tund și se spală oile, despre „treieratul cu caii”, despre întreg universul acela țărănesc, neîntinat de „binefacerile” civilizației bolșevice, despre Eminescu și despre DOINA acestuia… El, contabilul, poetul, muzeograful, custodele, istoricul, pictorul, românul și țăranul (ultimele două „demnități”, el trecându-le în rândul meseriilor), nu uita niciodată să ne vorbească despre educație, despre morală și dumnezeire, conștient de faptul că, avându-le pe acestea, „Neantul nu există”, așa cum e și titlul uneia dintre povestirile sale fascinante…

OMUL HARNIC, FĂRĂ VICLENIE!

Deși avem mai multe mărturii, conform cărora Traian Zorzoliu ar fi activat într-o lojă a masoneriei, în cea în care se spune ar fi fost însuși marele Nicolae Titulescu, Traian Zorzoliu se îndoia ferm că românii ar putea fi victima „unei misterioase conspirații.” (Despre această latură masonică a personalității Sfinxului de la Drăgănești, preferăm a vorbi, după o documentare care să nu lase niciun dubiu asupra bunei credințe a celui care a fost Traian Zorzoliu… Om al Cetății și român de meserie…) E adevărat că el oscila între a crede în aceste „societăți secrete”, aceste societăți aflate în penumbră, despre care se spune că declanșează toate evenimentele istorice, revoluțiile politice, culturale și științifice, „chiar cataclismele așa-zise naturale”, și a le repudia categoric. (Mărturie stau notele, gândurile și jurnalul său)

Cunoscându-l atât de bine, îmi este greu să cred că Traian Zorzoliu ar fi activat (cu disciplina care se impune în asemenea cazuri) într-o lojă masonică, care să-l fi obligat la nu știu ce fel de ritualuri și jurăminte de păstrare a secretelor specifice. Cred, mai degrabă, că a fost racolat de o astfel de grupare, cu sediul la Brașov, după spusele unor oficiali și chiar ale primarului în exercițiu de la Nicolae Titulescu, cu scopul, mai ales, de a obține finanțări pentru anumite manifestări culturale dedicate marelui diplomat român, născut pe plaiurile noastre oltenești.

Ne este greu să credem că un român ca Traian Zorzoliu, atât de atașat credinței strămoșești, valorilor tradiționale românești, istoriei patriei, cu toate jertfele pe care le-au dat românii, credința lui în Zamolxis și în flamura verde cu capul de lup al dacilor, că ar fi stat drepți în fața unor comandamente, care lucrează subteran. Dar și chiar dacă lucrurile ar fi stat așa, faptul că Traian Zorzoliu reușea să deschidă ușile unor înalți demnitari români (vezi Adrian Năstase, Iliescu, Emil Constantinescu, se pare că și Petre Roman, dar și ale altor miniștri din dreapta politică), pentru a obține sumele necesare unor manifestări pro Titulescu, îl scutește de a fi considerat un om cu două fețe și de rea credință…

Citiți cu atenția mărită gândurile-rândurile lăsate posterității de Traian Zorzoliu și spuneți-vă părerea, dragi cititori…

„Pentru a da farmec vieții, este frumos să o trăim folosindu-ne de credințele și obiceiurile urzite, de-a lungul timpului, de către strămoșii noștri!”, spune Traian Zorzoliu. În ideile sale despre economie, el pledează pentru „omul harnic, fără viclenie”, știind că „Tenacitatea și experiența în afaceri îl urcă pe om pe o nouă treaptă.” Nici urmă de viclenie și absconsitate masonice în filosofia sa de viață, pe care el a predicat-o de-a lungul timpului. „Universul înțelepciunii țăranului român, exprimat în proverbe, cuvinte cu tâlc, zicători, doine, poezii populare, cântece… toate acestea la un loc formează cartea sfântă a neamului românesc, iar proverbele și credințele dau sens vieții.”

Vi se pare, oameni buni, că acestea ar fi gândurile unui mason, participant la ritualuri secrete și semnând nu știu ce jurăminte, potrivnice credințelor lui strămoșești?

DIN BEZNĂ, L-AU SALVAT PRIVIGHETORILE

În însemnările sale, care sunt astăzi la Arhivele Statului, filiala Olt, Bădița Traian ne vorbește despre Legea compensației naturale, despre eul său care se extrage din Eminescu, Coandă, Enescu și Brâncuși, despre camătă și profit, în cazul unor haimanale, care au ajuns la butoanele țării și care se cred stăpâni de oameni, despre sensurile pozitive ale vieții, despre operele lui Petrarca și Boccaccio, despre oportunism, încredere, hazard, despre gând, ca energie umană, despre bucurii, suferințe, împliniri și eșecuri, despre cerșetori, hoți, tâlhari, săraci și bogați, dar și, mai ales, despre curăția morală a țăranilor, din ce în ce mai rari, acei țărani nedeturnați încă de bolile vremilor noi.

„Din beznă, m-au salvat privighetorile!, spune, cu maximă poezie, Traian Zorzoliu. El a cules, la timp, așa cum ne mărturisește, floarea timpului său și a sălășluit, deseori singur, „în marea bibliotecă a lumii.” O bibliotecă, în care vor dăinui de-a pururi, și operele lui de căpătâi, „scrise cu flori albe, șterse sau rupte, pătate cu sudoare sau sânge, udate cu lacrimi sau cu veninul vremilor…”

FIGURINĂ DE LUT IEȘITĂ PE POARTA SOARELUI

Acest om, de-o sensibilitate rarisimă, care s-a lăsat salvat din beznă de privighetori, știa totul despre jocul malefic al lumii, avea cunoștințe cu privire la monștrii terorismului planetar, venea cu noi teorii asupra virtuții, rațiunii a „antagonismului energetic din om”, reconfigura, prin arta lui, DRUMUL CRUCII, privindu-L pe Mântuitor, ne vorbea, deopotrivă, despre păcătoși, tâlhari și îngeri, „despre examenul zilnic al vieții”, dar, mai ales, despre „iubirea făcliei de neam”. Se autodefinește astfel : „Eu sunt o figurină de lut ieșită pe Poarta Soarelui!”

zorzoliu li 734 2CALEA JUMĂTATE A SFERTULUI DE CERC

Sensibilitate, gândire chibzuită și românism la maxim găsești în tot ceea ce a scris și a construit Traian Zorzoliu. Și, mai ales, înțelepciune, atribut despre care el se îndoiește că va reprezenta vreodată triumful omenirii. Acceptă, cioranian, absurdul, doar ca întuneric al ideilor și contrasens al esenței viețuirii și se întreabă, câteodată, de ce Marele Creator este indiferent față de ființa pământească, de vreme ce „a creat-o după chipul și asemănarea sa!”

„Să te maturizezi prin muncă și învățătură!”, iată sloganul lui Traian Zorzoliu. În concepția sa, Raiul și Iadul au rămas pe pământ, iar conștiința sau, mai bine zis, lipsa conștiinței omului compromite speranța. „Ultima speranță este credința rostuită!” și „Nu a fost, nu este și nu va fi dreptate în lume!”, ne spune, cu scepticismul său luminat, Traian Zorzoliu. Totuși, el consideră, cu oarece optimism, că moartea e o prelungire a vieții, într-o formă consacrată, care derivă din celebra lui zicere moromețiană: „Să nu faci umbră pământului degeaba!”

În artă și, mai ales, în cea plastică, zice Traian Zorzoliu, „orice creație, dincolo de valoarea ei artistică, conține portretul psihologic al creatorului ei!”

„Un nebun, ca Traian Zorzoliu, se naște o singură dată, la multă, multă vreme…”, spunea, cândva, profesorul Valman, directorul Liceului Tudor Vladimirescu, din Drăgănești-Olt.

„Să dai atâta avere statului, adică miliarde de lei – valoarea colecțiilor ce constituie muzeele ctitorite de subsemnatul și unii neoameni sus-puși să-ți denatureze munca, asta chiar înseamnă că sunt nebun!”, îmi spunea Badița Traian, în nopțile acelea superbe, pe străzile Chișinăului.

Nu omite, ca orice om responsabil al timpului său, să critice aspru clasa politică post-decembristă, care stă deasupra realității, iresponsabilă și nepatriotică. Scrie în jurnalul și notele sale despre crima organizată din România post-revoluționară, despre corupție și privatizări frauduloase, despre nedreptatea în sine, dar și ca termen filosofic, despre „violentarea bunului-simț”, și despre deruta românilor, care votează prost, în necunoștință de cauză. Cercul vieții, în accepțiunea lui, „ a fost început de alții și tot așa, până la marginea timpului, dar nimeni nu a reușit să treacă de calea jumătate a sfertului de cerc (…) Să nu te sperii, Omule, acesta este ciclul firesc al lumii (…) Privește afară, privește în jur, este numai viață și caută s-o înțelegi!”

Traian Zorzoliu și-a servit patria și județul, așa cum n-au făcut-o mulți dintre cei care au fost ridicați în înalte demnități culturale, în special, pe criterii politice. El a fost unul dintre puținii oameni de cultură ai Oltului care nu avea adversari în rândul politicienilor, fie din dreapta sau din stânga arcului politic, impunându-se prin orizontul său cultural larg, prin educația sa, prin conduita sa profesională. Nu-l înghițeau culturnicii mediocri, lingăii ajunși în sfera culturii, ca răsplată că au lipit afișe cu idolii lor politici, și chiar unii ceva mai educați intelectual, dar care nu aveau cei șapte ani de acasă…invidioșii și cei care nu mai suportau succesele fulminante ale Sfinxului…

Unul dintre demnitarii județului Olt, fost președinte al CJ Olt, astăzi, astăzi – vicepremier al României, d-l Paul Stănescu, spunea despre Traian Zorzoliu: „ Era un om de-o cinste și un profesionalism impecabile. Când venea la noi, la Consiliul Județean, pentru finanțarea unor proiecte, avea totul pus la punct, din perspectiva documentației, a sumelor exacte, fără nicio exagerare, cum se procedează de obicei și, mai ales, fără nicio greșeală… Iar ceea ce a ieșit din gândirea și știința sa, va rămâne drept chezășie a ceea ce vă spun eu acum. Istoria îi va fi recunoscătoare, dacă noi n-am reușit să-i fim, pe de-a-ntregul, atâta timp cât a trăit!”

De altfel, Paul Stănescu a fost unul dintre cei mai apropiați demnitari ai Oltului, față de Bădița Traian.

Rămâne în sarcina generațiilor viitoare să-l așeze pe Traian Zorzoliu acolo unde îi este locul, alături de oamenii grei de spirit ai Județului Olt și ai României.

Dumitru Sârghie

(fragment din volumul „Anotimpurile lui Traian Zorzoliu”)

Permanent link to this article: http://linia1.ro/anotimpurile-lui-traian-zorzoliu/