Print this Post


Anotimpurile Slatinei! Catedrala părea o lebădă albă, care plutea ocrotită de Grădiște

„Noaptea salcâmilor” este romanul autobiografic al profesorului de limba și literatura română, din Tufeni, Ion Georgescu. O parte din viața personajului principal, Noru Goran, este trăită, în „Orașul de pe Olt”, cum își intitulează autorul un capitol important al cărții sale. Profesorul Ion Georgescu ne ajută, astfel, că cunoaștem Slatina, în primii ani de după Al Doilea Mare Război. Mai precis, „Este a doua toamnă de pace, a doua toamnă de liniște, după marele măcel omenesc”. Și, într-o dimineață a acestei toamne, ce „mângâie cu lumina blândă a dimineții orașul de pe malul stâng al Oltului”, căruța lui Mitu Goran îl aduce pe fiul acestuia, Noru, la Liceul „Radu Greceanu”.

Începem, așadar, să vedem Slatina prin ochii unui copil, ce intra de-acum într-un alt univers, al vieții sale: Orașul! Noru mai fusese, oarecum, în trecere, în urmă cu cinci ani, la Slatina. Atunci, Ioana, mama sa, își aducea, tot cu căruța, soțul la unitate, la sfârșitul unei permisii. Iar Noru, care-i însoțea, „rămăsese cu gura căscată, în fața acestei lumi miraculoase, în care intra pentru prima oară, lumea unui oraș ce aștepta înfrigurat intrarea într-un război care începuse să sfâșie continentul”.

catedrala slatina 1916Era un dute-vino de ostași amestecați cu civili, un furnicar omenesc concentrat în jurul gării și al cazărmilor. Atunci, văzuse Noru și ce înseamnă un „salut cazon”. Ostașii salutau pe ofițeri. Cum tatăl său ținea hățurile cailor, nu putea decât să întoarcă capul către „gradați”.

Acum, însă, după cinci ani, când aceeași căruță, condusă de Mitu Goran, intra în oraș, pe strada Gării, Noru observă, imediat, că „imaginea se schimbase”. Erau oameni puțini și aproape numai civili și doar „o companie de soldați ruși obosiți de instrucție și transpirați, însoțiți de un ofițer, care striga, din când în când, niște comenzi, într-o limbă dură, pe care Mitu o înțelegea, fiindcă deprinsese ceva din anii petrecuți în Rusia”.

ion georgescu noaptea salcamilorȘi Noru traversă orașul, pentru a ajunge la gazda găsită de tatăl său, undeva, pe strada Strehareți. Adică, „De la Turci și de la restaurantul lui Marinescu, în a cărui curte largă din spate, trăgeau căruțe venite din satele județului, coboară către Spital și Închisoare, apoi cotiră spre Catedrală, de unde trebuia s-o ia (…), la dreapta, pe strada Strehareți”.

Dintr-o dată, însă, în față le-a apărut dealul Grădiște și Noru „copil de câmpie, credea că uriașa măgură, dincolo de care trecea grăbit Oltul, era un munte”. Nici Mitu nu cunoștea prea bine orașul, având în vedere că, din fața Catedralei, voia s-o ia imediat la dreapta, pentru a intra pe strada Strehareți. Noroc cu un „orășean, ce tocmai ieșea vesel dintr-o cârciumă, cu un nume ciudat «La Invalidu’», așezată pe colțul dintre strada liceului și cea pe care se îndrepta căruța lui Mitu”. Și care îl lămuri că, imediat în dreapta, era strada Obrocari (azi, „Tudor Vladimirescu”).

Pentru Strehareți, trebuia să o ia pe strada îngustă din dreapta. Cât traversase orașul, Noru constatase că mai toate străzile orașului erau „așezate în clin”. Așa cum, de altfel, aflase, „din mărunta legendă spusă la Crâmpoia, de administratorul morii, Gicu Gheorghiu, ale cărui pământuri, primite ca zestre de la nevasta lui (…) se întindeau între gară, cazărmi și oraș, pe toată partea dreaptă”.

Dar mai aflase și legenda trasării străzilor orașului Slatina, „știută, altădată, de mulți și pierdută acum, sub povara distrugătoare de mituri a timpurilor noi, precipitate și aspre”. Potrivit acestuia, edilii orașului, adunați pentru a hotărî planul de sistematizare al orașului, s-au luat la ceartă, fiecare încercând să-și impună ideile. Au fost însă împăcați de un turc, de fapt, un albanez, un străbunic al familiei Memish, care „își dezbrăcase șalvarii, îi așezase pe pământ în locul pornirii străzilor și le croise deschiderea unghiulară”. Așa că, se pare că nu datorăm familiei Memish doar delicatesele cofetăriei lor, ci și „noua viziune  edilitară”.

În sfârșit, direcționați corect de către orășeanul vesel, Mitu și Noru Goran găsiră strada căutată. E drept că era „prost pietruită și avea pe ea case modeste”. Dar avea un farmec aparte, casele erau așezate „sub un deal lung, încărcat cu salcâmi, în coroana cărora frunzele începuseră să simtă venirea toamnei”. Iar la primăvară, vor înflori, din nou, și-i vor bucura ochiul și sufletul lui Noru. Așa cum îl încântase acea construcție impunătoare ce-i apăruse în cale, înainte s-o ia la dreapta, spre Strehareți. Aflată pe o mică ridicătură de pământ, Catedrala, căci despre ea este vorba, „părea o lebădă albă, care plutea ocrotită de Grădiște, tânjind spre undele apropiate ale Oltului (…) turlele ei, sprijinite pe liniile drepte și luminoase ale zidurilor, căutau înălțimile lui Dumnezeu, pentru a transmite, pe cea mai scurtă cale, rugăciunile și speranțele măruntelor ființe omenești”.

Și de la Catedrală, privirea îți cădea instinctiv asupra Dealului Grădiștei „îmbrăcat în haina verde și deasă a salcâmilor, liliecilor și tufelor de răsură (…), care ținea deasupra lui castelul de apă”. Era o adevărată minune. Din trupul său masiv, în fiecare dimineață și seară, „se desprindeau miresmele anotimpurilor și se răspândeau peste orașul de jos, înfiorându-i mai întâi pe adolescenții care ieșeau cu servietele sub braț, din curtea liceului alăturat”.

După Catedrală, cealaltă clădire care îl impresiona pe Noru era cea pe fruntea căreia erau încrustate cuvintele „Liceul Radu Greceanu”. Noru, cu ghiozdanul strâns sub braț, intra în curtea acestuia, ca toți elevii, pe poarta dinspre moara alăturată „o fabrică de faină impresionantă și ea prin mărime”. Pe cea din mijloc intrau profesorii, iar pe cealaltă, poartă mare dinspre oraș intra Armata Roșie care „cucerise” cu un an înainte jumătate din clădirea liceului.

Prima vacanță de liceu venise repede. La întoarcerea din vacanța de Crăciun, Noru avea să constate că Slatina e la fel de frumoasă și iarna „Îmbrăcată cu o haină groasă de zăpadă și purificată în gerul sticlos din zilele scurte și nopțile lungi”.

Pe străzi, umblau căruțe încărcate cu lemne de foc și trase de boi, care scoteau pe nări „fuioare de abur cald”, iar țăranii săraci se tocmeau cu orășenii necăjiți care, sătui de tremurat, în camerele reci, își dădeau ultimii bani „pe câteva spinări de lemne”.

Imaginea unei zile de iarnă, în Slatina, era completată de iaurgii care treceau seara pe străzile ei, purtând pe umeri cobilițe de capetele cărora erau agățate coșuri plate, pline cu găvănașe minuscule de iaurt și-și făceau simțită prezența, strigând sacadat: „Iaurgiu, iaurgiu!”.

Dimineață, era rândul lăptăreselor venite din satele din jur, Brebeni, Slătioara, Valea Mare. După-amiază, orașul de jos devenea sufletul întregii așezări. Pe strada principală, de la grădina publică mică, până la Catedrală, se adunau băieți și fete, părinți și bunici, îmbrăcați mai bine sau mai prost. Șirul de boburi conduse de liceeni se întreceau pornind de la Cinematograful Ivanovici (care era neîncăpător) și coborând pe Frații Buzești, până la IMCA. Se simțea „setea de viață proprie anilor ce urmau marilor confruntări cu moartea”. Și, deși o ducea greu, „lumea mergea spre viitor”.

Prof. Elena SÎRGHIE
Fragment din volumul în curs de apariție ANOTIMPURILE SLATINEI (POVEȘTI ȘI POVESTIRI SLĂTINENE) – Proiect editorial dedicat Centenarului Unirii, finanțat de Primăria Municipiului Slatina

Permanent link to this article: http://linia1.ro/anotimpurile-slatinei-catedrala-parea-o-lebada-alba-care-plutea-ocrotita-de-gradiste/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *