Print this Post


C.A.R. PENSIONARI RÂMNICU VÂLCEA (File de istorie)

Despre solidaritate, reciprocitate și interes general se vorbește doar în campaniile electorale. O dată instalați în fotoliile banului public, politicienii noștri nu numai că nu vorbesc despre virtuțile acestor cuvinte, dar nici nu fac ceva pentru a le promova cu adevărat.

Dacă ar fi să definim cuvântul Reciprocitate este de ajuns să înțelegem natura matematică a numerelor reciproce care, „înmulțite unul cu celălalt, dau un produs egal cu unitatea, care vine din amândouă părțile, care angajează, în egală măsură, părțile contractante, care acționează unul asupra celuilalt, care se influențează unul pe altul”.  

nicu cismaru

Nicu Cismaru

Interesul general (din păcate prost aplicat sau deloc aplicat de partidele noastre de dinainte și de după Revoluția din 1989) este – în fapt – chintesența creștinismului nostru milenar, genial ilustrată de Vasile Voiculescu în narațiunea sa de extracție creștin-ortodoxă, intitulat simbolic „Ciorbă de bolovan”, și pune în lumina lui Dumnezeu Virtutea întrajutorării.

„Minunea e mare, atunci când îngenunchiezi toate dragostile la un loc și să faci din ele o singură putere biruitoare, peste necazuri și sărăcii. Solidaritatea este porunca iubirii. Omul nu cere pomană, ci omenie. Întrajutorare, solidaritate și iubire”, iată, dragi cititori, magistralul mesaj biblic al lui Vasile Voiculescu, din „Ciorbă de bolovan”.

Iată cum pot fi definite Casele de Ajutor Reciproc, despre care se vorbește în această carte, ostenită și așezată în rosturile ei firești de poetul și omul de cultură Nicu Cismaru, președintele Societății Culturale Anton Pann din Râmnicu Vâlcea. Autorul prezintă, cu fidelitatea istoricului, povestea fascinată a Caselor de Ajutor Reciproc, care s-au cristalizat în lume, pornindu-se de la ideea că „oamenii își pot pune economiile în comun și că își pot acorda reciproc împrumuturi”.

Începutul acestor instituții pur umanitariste ține de secolul al XIX-lea, când, în Anglia și apoi în Germania, au apărut primele teorii cooperatiste, precum și ideea uniunilor și societăților de credit. Aceste principii avangardiste, pentru acele vremuri, s-au conturat și în România în a doua jumătate a secolului XIX, având drept promotori o serie de personalități marcante ale istoriei noastre, de la C. Butulescu, Ion Heliade Rădulescu, până la Kogălniceanu, N. Malaxa, Vintilă Brătianu, Constantin Argetoianu, Virgil Madgearu, Spiru Haret – ca să amintim doar câteva nume cunoscute în mentalul larg românesc.

Ca să dai publicului larg o asemenea carte, trebuie să ai idee de încadrarea în timp a datelor, să cunoști – în linii generale – istoria României și, mai ales, să ai o răbdare sisifică, în ceea ce privește efortul de a lucra cu instituția Arhivelor Statului.

Acel mare „luminător de cale”, care a fost Spiru Haret, la sfârșitul secolului XIX, a susținut necesitatea uniunilor de credit, în rândul cadrelor didactice și în rândul țăranilor. Tot atunci s-a conturat ideea băncilor cooperatiste și înființarea Caselor de Ajutor Reciproc, pe lângă sindicate, ca alternativă la lacunele din sistemul capitalist burghez.

Indiferent de orânduirile politice, care s-au perindat la puterea țării noastre, Casele de Ajutor Reciproc au rămas singurul sprijin pentru persoanele cu venituri modeste, dar și cu o credibilitate sporită în rândul populației. În anul 1989, în România, erau 5900 de astfel de instituții, cu 4,8 milioane de membri și circa 3,5 milioane de împrumuturi…

Antologic, în sensul acesta al punerii „mână de la mână”, pentru prosperitatea unei comunități, este momentul în care s-a modernizat, în proximitatea anului 1939, Gimnaziul Real din Slatina, viitorul Colegiul Radu Greceanu, sub conducerea antreprenorului italian Francesco Demezzo. Unul dintre cei mai însemnați apostoli întru învățământul Slatinei noastre seculare, prof. Traian Biju, „profitând de momentul acordării titlurilor de proprietate țăranilor proaspăt împroprietăriți, va colinda județul Olt cerând un pol, adică 20 de lei, pentru fiecare pogon primit. Și, astfel, el avea să noteze în memoriile sale: clădirea Liceului Radu Greceanu de azi poartă în zidurile ei sacrificiul bănesc al țăranilor din județul Olt. Cu mijloacele lor modeste, săraci, dar mulți, țăranii se înscriu printre slujitorii luptei spre lumină”. (Dascăli slătineni – prof. Traian Biju, de Elena Sîrghie)

Iată, oameni buni, cum a scris Traian Biju, una dintre cele mai frumaose pagini din istoria renașterii culturale a României. Prin întrajutorare…

După Revoluția din Decembrie 1989, s-a reglementat regimul juridic al Caselor de Ajutor Reciproc, „asigurându-se integritatea fondurilor membrilor și acordarea împrumuturilor corecte și în timp rezonabil”. Cu toate discontinuitățile și bulversările post-decembriste, Casele de Ajutor Reciproc pentru Pensionari (CARP) au continuat să fie un sprijin real pentru această categorie socială des umilită în istoria României, iar autorul cărții face o trecere în revistă a CARP-urilor din Râmnicu Vâlcea – aceste case de întrajutorare, care au reprezentat și reprezintă cămașa de vreme rea a pensionarilor noștri de toate zilele.

Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor din Râmnicu Vâlcea s-a înființat în 1954 și a avut, până în prezent, 11 președinți. Din 2008 și până astăzi, președintele CARP Râmnicu Vâlcea este Grigore Răban. Istoria acestei instituții, așa cum ne-o descrie Nicu Cismaru, este una nobilă, având în vedere „soluționarea problemelor sociale și financiare ale pensionarilor”, dar și faptul că, în condiții sociale și politice vitrege, atât ante, cât și post decembriste, a reușit să-și păstreze autonomia și identitatea.

S-au acordat, de-a lungul timpului, împrumuturi rambursabile și nerambursabile, ajutoare de deces, prestații contracost, cu prețuri minime ale unor servicii, efectuate prin ateliere controlate de CARP, asigurarea de asistență medicală gratuită sau cu preț redus, după caz, organizarea de acțiuni și modalități pentru a veni în sprijinul satisfacerii nevoilor socio-culturale ale membrilor săi, sărbătorirea unor evenimente.

CARP Râmnicu Vâlcea s-a constituit pe zone teritoriale, acoperind cu succes cele 89 de localități ale județului Vâlcea, fiind deservită de specialiști integri, de bună-credință, oameni de nădejde pe care autorul cărții îi nominalizează și îi pune în adevărata lor lumină.

Este pilduitor, în această carte, un drept la replică pe care Nicolae Lambru, unul dintre președinții CARP Râmnicu Vâlcea i l-a adresat ziarului Adevărul, respectiv lui Cristian Tudor Popescu, care – în 2004 – a scris un articol defăimător la adresa CARP-urilor din România. Iată un foarte scurt fragment care încheie acea scrisoare: „Știm să muncim, știm să vorbim și nu mințim!”

În 2007, sub sceptrul doamnei Elena Manole, președinte CARP Râmnicu Vâlcea se instituie Diploma de Pensionar de Onoare. Sub deviza „Unde-s doi puterea crește”, numărul membrilor CARP Râmnicu Vâlcea a crescut la 23601, iar serviciile au progresat în calitate și eficiență.

În cartea de față, se semnalează, în bună aducere aminte, relațiile acestei instituții cu conducătorii județului Vâlcea, în special cu regretatul președinte al Consiliului Județean Vâlcea, Ing. Ion Câlea, cel care a fost, cu adevărat, alături de cei mulți și necăjiți.

Sunt aici prezentate și o serie de scrisori de mulțumire publicate în presa locală, dar și nominalizarea unor membri vechi care au primit diplome de fidelitate.

Cartea se încheie cu o scrisoare semnată de Octavian Avram și primită de Grigore Raban, președintele în exercițiu al CARP Râmnicu Vâlcea, o scrisoare care oglindește, în termeni ce țin de valorile umanității și creștinismului, ceea ce înseamnă astfel de forme de întrajutorare între oameni.

Prezentăm un fragment edificator din această scrisoare: «Ceea ce în mod natural încercăm să facem, este să construim poduri – de la moarte la viață, prin Dumnezeu. Sacrificiul lui Iisus este suficient ca să facă un pod de la om la Dumnezeu. El este Viața și Podul spre Viață. Observați cum prin sacrificiul plin de iubire al lui Iisus, eu și dumneavoastră putem să trecem peste Podul Vieții la Viață, care ni se oferă ca dar, fără de plată. Dar ca să primim darul trebuie să „vreau, să vreți”. Oricui i se face dar poate să primească „Da, primesc” sau nu „Nu, mulțumesc”. Sacrificiul lui Iisus este un Dar pentru oricine vrea să primească. Pentru că Iisus a înviat din morți, este viu acum și este Domn. Și cum primim darul acesta? Iisus ne spune: „Oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit” (Romani 10:13). Dacă acceptăm darul acesta, El răspunde și așteaptă să vorbim cu El. Poate nu ați făcut niciodată asta.

Iată – Rugăciunea inimii către Iisus este cheia: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, te rog, miluiește-mă pe mine păcătosul și pe toată zidirea Ta, îți mulțumesc. Că a Ta este Împărăția, Puterea și Slava a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh acum și pururea și în vecii vecilor, Amin. Această rugăciune a inimii dacă omul o spune măcar o dată pe zi, oricare ar fi îndeletnicirea sa, cu timpul sinele său se obișnuiește cu ea și poate deveni obicei. Aceasta fiind singurul colac de salvare nemincinos cu care omul chiar poate obține mântuirea, Raiul pierdut.

Mergând la perioada cuceririi Constantinopolului de către turci, doresc să precizez că ortodocșii acelei cetăți aveau la fel ca noi: afaceri, interese, partide, organizații, spectacole, minciuni, condamnări, furturi, dorințe de dreptate fără milă, egoism, violență și biserici unde în fiecare Duminică slăveau pe Dumnezeu și de foarte multe ori cu inima împărțită. Când urgia a venit, turcii i-au sacrificat pe creștini cum facem noi astăzi cu brăduții de Crăciun… Părinții cei îmbunătățiți au văzut că deși creștinii care toată viața lor veniseră la biserică, totuși acum, mulți dintre ei se clătinau în credință și stăteau să cadă, dându-și sufletul cu groază, chiar fără speranță de mântuire de la Iisus, deși prin aceleași dureri trecuse și El.

Pentru că timp și loc de slujbe pentru săvârșirea Sfintei Liturghii nu mai era, salvarea a venit de la rugăciunea inimii către Iisus. Astfel creștinii care o ziceau se mântuiau pentru că această rugăciune reușea să arate dragostea chiar și acolo unde se părea că Dumnezeu nu ar arăta-O. Pentru că Iisus este milă nesfârșită pentru cel care îi cere ajutorul. Cu drag mereu rugător, din mila Domnului, pentru mine, pentru dumneavoastră și toți oamenii, Octavian Avram.»

Încheiem, parafrazându-l pe Sfântul Augustin: iubiți-vă, ca să puteți face ceea ce vreți! Felicitări, Nicu Cismaru!

Dumitru Sârghie

Permanent link to this article: http://linia1.ro/c-a-r-pensionari-ramnicu-valcea-file-de-istorie/