Print this Post


Calitatea educației românești în cădere liberă

Săptămâna trecută, am fost martorii unor dezbateri aprinse, la toate televiziunile, purtate, uneori, de participanți, care parcă acum veniseră în România și le pusese cineva, în față, ca temă, calitatea educației românești. Am putut auzi expresii ca: „Semnal de alarmă: elevii nu înțeleg ce citesc”, „elevii români învață, dar nu știu pentru ce”; „școala românească ucide practica prin teorie”; „Țara te vrea prost în continuare” etc., etc. Ba, a mai apărut și doamna ministru de resort și a spus: „Nu trebuie să fim îngrijorați. E o problemă de sistem”.

Participanții la dezbateri erau politicieni, reprezentanți ai unor sindicate din domeniu și diferite alte persoane interesate, care „tunau și fulgerau” împotriva educației românești, după ultimele rezultate obținute de elevii români la Testele PISA – 2018. Un politician mai înțepat cu siguranță nu știa nimic despre PISA, și-a permis, chiar să spună: „Se anunță dezastrul, acesta este nivelul învățământului românesc, cerem măsuri urgente pentru îmbunătățirea acestuia”. Cui îi cerea? Ce măsuri erau necesare, nici vorbă!?. Dar ce sunt testele PISA? Cât de relevante sunt aceste teste pentru gradul de educație a unui elev? La ce folosesc, de fapt, testele PISA?

invatamant netPISA este o evaluare standardizată internațional, proiectată împreună de către țările participante, cu scopul de a măsura cât de bine sunt pregătiți elevii de 15 ani, să facă față provocărilor vieții active sau vieții educaționale, fie că se vor confrunta, curând, cu piața muncii, fie că își vor continua studiile. Inițialele PISA reprezintă Programul pentru Evaluarea Internațională a Elevilor, inițiat de către Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD). Testele PISA – 2018 au implicat examinarea a aproximativ 600.000 de elevi, din 79 de țări membre OECD sau partenere. În România, au participat aproximativ 5.000 de elevi din 170 de școli, susținând teste la citire, matematică și științe. Testele PISA au fost împărțite pe șase niveluri de competențe.

Din rezultatele PISA 2018, desprindem clar câteva concluzii: a) Față de anii 2012 și 2015, s-a obținut un „scor” în scădere pentru toate cele trei domenii examinate: citire, matematică și științe, iar procentul de analfabetism funcțional este de 44%, pe când, în 2015, era de 39%. Deci, analfabetismul funcțional, în 2018, este la cote record. b) România obține cel mai slab punctaj din ultimii 9 ani. Dacă la citire, spre exemplu, media OECD de elevi care ating nivelul 5 sau 6 este de 9%, în România, este de 1%. La matematică, elevii nu pot oferi explicații posibile în situații familiare și nu pot formula concluzii simple, în acest domeniu. c) România este într-un declin tot mai accentuat la capitolul Educație. Trebuie să recunoaștem că PISA nu investighează modul de performare a unei anumite programe școlare, ci ceea ce știu și pot face elevii, în mod real, practic, la finalul învățământului obligatoriu, precum și abilitatea lor de a reflecta activ asupra propriului proces de cunoaștere și asupra propriilor experiențe de viață. De asemenea, să recunoaștem că suntem la coada Europei, în domeniul educației și că trebuie să găsim soluții de ieșire din această situație.

Această situație este cunoscută și din Testele PISA – 2012 și 2015, iar în 2018, venim toți și ne lamentăm, că învățământul românesc este la pământ, că ne pleacă elevii să studieze în alte țări, că nu mai este interes pentru învățătură, dascălii nu manifestă interes pentru perfecționare etc., etc. Pe bună dreptate, ne punem întrebarea: cine poartă răspunderea acestor rezultate proaste? Toți, de la ministru, inspectori, până la ultimul cadru didactic, dar nu sunt scutiți nici părinții, nici comunitățile, nici societatea, în întregul ei. De sus până jos, sistemul este traversat de o lipsă totală de răspundere. Se impune un interes deosebit din partea tuturor, în special din partea ministrului, pentru a declanșa o adevărată Reformă a învățământului românesc.

Să nu facem, însă, greșeala să adaptăm curriculum și programele noastre la teslele PISA, ci să ținem cont de tradiția învățământului românesc, de rezultatele deosebite din unele direcții ale acestuia și Reforma să nu fie o „cârpeală”, cum au încercat alți miniștri, începând cu manualele, aceasta să fie făcută cu mobilizarea tuturor specialiștilor (și avem mulți), fără intoxicare politică”. Cred că a venit momentul ca să „luăm taurul de coarne” și să începem o adevărată Reformă. Să beneficiem de faptul că Senatul României a modificat art. 66 din Legea Educației Naționale, în sensul reducerii drastice a numărului de ore la clasă, pe toate nivelurile de studiu, primar, gimnazial și liceal.

Acum ar fi momentul ca să construim programele pe discipline de învățământ și conținuturile adecvate ale acestora, pentru ca, începând cu primele clase, la fiecare ciclu, să le aplicăm, în 2020, când începe noul an școlar. Dar, la noi nu se poate face acest lucru, pentru că nu prea avem specialiști la nivel central (nu sunt lăsați să ajungă acolo) care să depună suflet în realizarea unei reforme eficiente. Priveam cu destulă neîncredere pe doamna ministru spunând: „Vom regândi planurile-cadru și poate vom introduce o oră de lectură”.

Când s-o fi gândit la această măsură? Când s-a votat modificarea numărului de ore la clasă, am crezut că vor fi toți mulțumiți și că vor trece la etapa următoare: planurile-cadru și programele școlare. Da de unde!? Toți au sărit ca arși: mai întâi, sindicatele din domeniu (că rămân 20.000 de cadre didactice fără post), apoi elevii (că vor fi, chipurile, supraîncărcați, că se vor sufoca sub greutatea aceluiași număr mare de informații, pe care, însă, va trebui să și le însușească într-un timp mai scurt) și, nu în ultimul rând, părinții. Însă, nu ei, părinții, elevii, cadrele didactice au cerut micșorarea numărului de ore? De aceea, măsura reducerii numărului de ore trebuie urmată de altele: modificarea programelor școlare, reducerea numărului de elevi la clasă, implementarea, la nivel național, a programului „Școală după școală” etc. Acestea pot deveni realitate, printr-o politică socială responsabilă, care va duce la creșterea actului educațional. Trebuie să fim atenți și la alte variabile: infrastructura precară a școlii românești (dar să nu cădem în greșeala unei distinse comentatoare care propunea existența unor programe și manuale diferite pentru urban și rural, pentru că România e cea mai rurală țară din Europa, că programele celor din rural trebuie să fie adecvate situației ca să le permită să prindă din urmă), programe școlare depășite, manuale școlare plictisitoare și unele greșite, dar și formarea continuă a profesorilor, perfecționarea lor (acesta să fie concepută în folosul cadrelor didactice, nu al celor care o organizează, să nu fie o alergătură după acte, adeverință, diplome etc.), formarea lor prin grade didactice.

Pentru a iniția schimbări esențiale în învățământ, trebuie să facem o analiză profundă, corectă, deschisă a stării sale actuale, să-i descoperim problemele și cauzele care le-au determinat. Faptul că am devenit cetățeni europeni, că facem parte dintr-o Europă unită ne obligă să aducem și învățământul la nivel european, să ameliorăm calitatea învățăturii, astfel încât să ajungem la standardele de performanță ale Uniunii Europene, ca să ne putem dezvolta în acest mediu. Procesul de reformă a învățământului trebuie învățat, înțeles și asimilat, dar și asortat și acceptat. Avea dreptate profesorul Andrei Marga când spunea: „România nu se va putea reface decât dacă, la deciziile ei ajung oameni care se informează continuu, înțeleg destul și concep totul în interes public”.

Prof. Dumitru Nica

Share

Permanent link to this article: http://linia1.ro/calitatea-educatiei-romanesti-in-cadere-libera/