Print this Post


Cartea unui destin

Cultura nu se face numai în marile orașe, în locuri consacrate de nume prestigioase. Centrul se află acolo unde este confirmată valoarea și, adesea, spiritele importante s-au ridicat din provincie. Apoi, cultura este un fenomen succesoral, înscriindu-se într-o tradiție. În ultima vreme, această dimensiune, care dă plenitudine omului și fără de care nu este posibil progresul, a devenit, nejustificat, tot mai ignorată, mai marginalizată. Rafinamentul și perenitatea culturii par a nu mai constitui condiția indispensabilă unei societăți armonioase.

Dumitru Sârghie, prin cartea sa Anotimpurile lui Traian Zorzoliu (Editura Arena Artelor, Slatina, 2017), contrazice această tendință inoportună, făcând elogiul unui om devotat meleagului natal, nelăsându-l pradă uitării nedrepte.

Layout 1Traian Zorzoliu, despre al cărui nume ni se spune că înseamnă om împodobit, corespunde perfect spiritului locului: a fost pictor, sculptor, muzeograf, etnolog, publicist, un artist mai mult aplicat, decât speculativ, nelipsit însă de o subtilă artă estetică. Fenomenul care s-a manifestat, cu precădere în a doua jumătate a vieții sale, a fost ponderarea vocației de artist plastic, în beneficiul comunității, dedicându-se, în mare măsură, reconstituirii unei cetăți dacice, la Drăgănești-Olt, cu toate caracteristicile esențiale, apoi, realizării unui complex etnografic „Câmpia Boianului”, la Stoicănești, ori consacrându-se unor multiple activități de organizare muzeistică. Am spune, recurgând la un model livresc, că este un traseu faustic, al înțelepciunii ultime.

Cartea lui Dumitru Sârghie, serioasă și consistentă, scrisă dintr-o admirație autentică, își propune recuperarea și fixarea pentru posteritate a unei personalități polivalente, deosebit de active, cu deschideri culturale insolite. Nu avem a face cu o monografie, ori cu o lucrare exegetică, ci cu o scriere vie, pitorească, alcătuită, în special, din mărturisiri ale artistului (interviuri, jurnale), din aprecieri ale celor care l-au cunoscut, mai ales congeneri, din documente privind demersurile către oficialități pentru realizarea unor proiecte, dar mai ales din comentariile pertinente ale autorului, precum și dintr-o substanțială iconografie.

Omul Traian Zorzoliu a avut un traseu biografic sinuos. Tatăl său era meseriaș, adaptându-și preocupările după condițiile meteorologice: „primăvara și vara construia case, toamna făcea sobe, iar iarna era cizmar”. A fost căsătorit de cinci ori. Astfel, din temperamentul greu de stăpânit al acestuia, s-a nimerit ca artistul să fie frate vitreg cu renumitul poet șaizecist Ilie Constantin. A început liceul al Caracal, l-a continuat, doi ani, la București, la Sfântul Sava și l-a terminat, mai târziu, la Lugoj, unde a făcut și o școală de contabilitate. A avut mai multe tentative de a fi admis la Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu”, însă a fost respins din motive politice. A făcut armata la Turnu Severin, fiind remarcat de generalul scriitor Nicolae Tăutu, pentru talentul la pictură. Este admis la arte plastice, în Timișoara, dar se îmbolnăvește și abandonează. Se căsătorește. Lucrează ca activist cultural în zona Drăgănești-Olt. A fost „unul dintre cei mai valoroși activiști culturali, pe care i-a dat județul Olt”. După o lungă întrerupere, termină facultatea, fiind coleg cu mai tinerii olteni Nicolae Truță și Titel Bădoi. Este repartizat în satul Arbore, unde îl cunoaște pe țăranul Toader Hrib, de la care se molipsește de interesul pentru alcătuirea unui muzeu etnografic. Începe să colecționeze obiecte arheologice sau legate de cultura populară. Obține, în perioada comunistă, susținere oficială pentru realizarea Muzeului de la Drăgănești, apoi pentru Muzeul etnografic Boianu – Stoicănești, mai în urmă, pentru Muzeul memorial „Nicolae Titulescu”. Este tot mai interesat de istorie, de arheologie, de cultura geto-dacilor. Traian Zorzoliu publică articole, cărți, ordonează colecțiile muzeistice ale mai multor mânăstiri, devenind expert în această privință.

Deosebit de semnificative sunt paginile de jurnal rămase de la artist și publicate integral în volum, deschizând transparențe către sufletul și mintea acestuia. Sunt notații despre vreme și despre vremuri, despre acțiunile sale, despre viața personală, despre oamenii din jur, meditații existențiale. Aflăm că profesorul, plasticianul, arheologul are o viață trepidantă, dar foarte ordonată. Unele însemnări sunt bulversante: „O concluzie la care am ajuns: omul este o organizare superioară a materiei. Nu are suflet și moare așa cum moare orice vietate, indiferent de scara ei de evoluție. Se descompune din ce-a fost făcut.”, sau „Încerc să fac și Observatorul astronomic tot în curte la mine”, „În iarna acestui an, voi construi luneta astronomică”, sau „Nu-mi amintesc bine cum s-a petrecut cu abdicarea Regelui Mihai, dar știu că, în școala noastră, s-a organizat o adunare, pe coridor, punând copiii să se roage la Dumnezeu, să le dea îmbrăcăminte și, bineînțeles, că rugămintea nu se putea materializa. Acum, rugați-vă și la «tata Stalin», să vă dea îmbrăcăminte și încălțăminte și, după ce am terminat rugămintea, de la ușa podului, s-au aruncat cele cerute de copii, iar învățătorii au început să le împartă la cei săraci”… Sinceritatea este stupefiantă, revelând slăbiciunea naturii umane: „Ani de zile, pentru a-mi ține o familie cu probleme (trei copii în școli și facultăți, o soție bolnavă de cancer), am scris și acceptat munca aceasta de executant al lozincilor și propagandei vizuale comuniste, indignat fiind de cifrele eronate și de conținutul bombastic al lozincilor”. Multe însemnări privesc evenimentele politice de după 1989, făcute dintr-o perspectivă neutră, critică, uneori naivă. Sunt prezentate numeroasele demersuri pentru înființarea Casei memoriale „Nicolae Titulescu”. Sunt și fragmente poetice, mai ales cele retrospective, încărcate cu nostalgia copilăriei. Jurnalul se întinde între anii 1988 și 2005.

Cartea scrisă continuă cu un grupaj de cugetări, pe teme diverse: „soarta, lipsa căinței, ireversibilitatea timpului, vântul și opera vântului – răstimpul, noaptea omului sărac, somnul istoriei, amurgul și visul salcâmilor”, cum expresiv le definește Dumitru Sârghie. Sunt texte în care Traian Zorzoliu își exersează vocația poetică și chiar epică, definind concepte, prezentând tradiții sătești, făcând diverse portrete. Sunt, apoi, selectate referințe critice, discursuri sau cronici privind activitatea de artist plastic. Este prezentată sistematic preocuparea muzeografică. În fine, este reprodus un grupaj de necrologuri și o bogată iconografie.

Dumitru Sârghie face un act de dreptate culturală, demonstrându-și abilitatea de reputat ziarist, dar și pe cea de analist sensibil, fixând într-o carte meritorie, imaginea ingeniosului, neobositului, energicului, dar și modestului, generosului, blândului artist și etnolog care a fost Traian Zorzoliu. Lectura este întru totul captivantă, având o alcătuire variată, mereu împrospătată, și o gradație ascendentă. Avem, cu adevărat, romanul unei vieți pilduitoare, împărțite între singularitatea și singurătatea artistului și lipsa de vanitate a celui dispus să se dedice în întregime comunității.

Paul ARETZU

Paul Aretzu este poet, critic literar, eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România, distins cu Meritul cultural în Grad de Cavaler. Este autorul unui număr de 14 volume de poezie și de critică literară. Publică în cele mai importante reviste literare.

Permanent link to this article: http://linia1.ro/cartea-unui-destin/