Print this Post


CORINA MONEA LEGIFEREAZĂ UN NOU COD DE CIRCULAȚIE A SENTIMENTELOR

Dacă prezentul în sine ne-a alterat sentimentele nobile ale ființei, iată că vine Corina să ne îndulcească amarul cu o carte de poezie absolut originală, prin care ea reglementează „consumul autorizat de iubire” și, măcar preț „de un tic-tac sanguin”, noi – muritorii de rând – uităm „alfabetul căderii” și sărutăm frenetic „punctul geometric al razelor de lună”, în ritmul unui „tango brownian în nesfârșita atingere.”

Autoarea acestui insolit volum de poezie, intitulat „îmi iau pantofii, sufletul, rujul, dispar”, legiferează un nou cod de circulație a sentimentelor, uluindu-i, într-un timp relativ scurt, pe foarte mulți poetaștri ai vremii, care nu-și mai încap în pene și care cred că, în afara poeziei lor, nu mai există nimic altceva pe lumea asta.

Acest volum de debut al Corinei Monea este însuși zborul ei spre un univers în care sălășluiesc sufletele poetice autentice, ea coborând lin și maiestuos, în adâncimea-i interioară, în „sângele ei alcoolizat de intenții”, pentru a țâșni, apoi, ca o fântână arteziană spre „un cer în care s-a frânt gravitația”.

corina monea carte netCitești, citești și nu te mai saturi de citit și, dacă până ieri îți gâfâiai și-ți blestemai destinul, suferind parcă de a fi om, poezia Corinei vine și-ți spintecă măruntaiele cu fluturii iubirii perfecte, dezghețându-ți troienele din suflet, ca în ” ziua dintâi a creației”, zi în care se practică, conform legilor Sf. Augustin, iubirea.

În poezia Corinei Monea, până și morții sunt cumsecade și, chiar dacă „factura de viață e scumpă”, avem „în dunga inimii gena flăcării”. Corina Monea este o pasăre-rug care arde liric, având „sertarele doldora de țipetele” noilor semne de circulație sentimentală, ningându-ne diafan cu versurile ei înnebunite de metafore grele de glorie… Metafore care, odată tălmăcite și lăsate să-ți intre în carne, în sânge și cuget, e greu să le mai dai pe ușa sufletului afară.

Cartea Corinei Monea este un „fluviu de zboruri” și o izbândă a vieții asupra morții spirituale, dezghețând cu căldura versului acel pol nord, absolut personal, în care ea însăși viețuiește metaforic… Într-o verticală a frigului, în care poeta îi desenează iubitului „pe limbă setea”, tocmai ca acesta să o poată bea „transparentă și toată”, cu scopul de a nu mai ieși din el cale de un poem, consolându-se astfel de puținul lumii fizice în care trăim cu toții, și consolându-ne și pe noi, cititorii, în același timp.

Vă spuneam, dragi cititori, despre viscolul de metafore din poezia Corinei Monea. N-am glumit… Iată: „cu cămașa curată, ca laptele strecurat”, „buzele mele și-au dat hainele jos”, „cântecul mâinilor”, „îmi înveți buzele să fie mirese”, „mâncăm singurătatea tăiată felii”, „am dat cu dimineața de cer, până am spart-o”, „ghilotine de vorbe”, „mă ard macii pe buze”, „pe pod – doar o liniște oprită”, „ne întâmplăm în aceeași secundă”, „frânturi de aer nerespirate”, „femei alintate-n cireșe”, „spirala nebună a dorului”, „izgoniți dintr-o gramatică nepotrivită” etc.

Iată, oameni buni, un univers poetic, prin care autoarea dă de „mâncare secundei” și „bate palma cu moartea”, fiindcă are de trăit și creat mulți ani, de aici încolo, alături de ea. E aici filosofia lui Emil Cioran, care ne spune că viața e „veșnicia muririi”, atunci când poezia te „învăluie ca o spumă a veșniciei”.

„Căutarea e unica dimensiune”, ne spune liric Corina Monea. „Condamnată pentru nevinovăție”, ea ne surâde grațios la marginea propriului sărut, invitându-și iubitul să-i deblocheze zborurile interzise și să o bea însetat ca un lup, s-o vântuie ca un „crâng sălbatic” și, în caz că uită mirosul sentimentelor, să se aștepte la faptul că ea poate să-i pună „papion la cămașa de forță”.

Poezia Corinei Monea are o mare influență asupra cititorului… În fapt, cartea în sine este ca un manual de manipulare, în sensul pozitiv al cuvântului, e „un tango printre gânduri”, „un gând necuminte-n albastru”, care-ți creează „senzația crudă de-ngenunchere”, în fața candoarei și feminității absolute. Fiindcă, nu-i așa?, dragi prieteni, ce bărbat normal la cap nu îngenunchează în fața unui „genunchi rotund”, îmbobocit plenar?

În surmenajul cenușiu al acestor vremuri huliganice, cartea Corinei Monea este o rază de lumină care, deși ne taie respirația pentru moment (și asta, deoarece, olteni fiind, ne roade invidia, bat-o vina!), însă ne revenim repede, adulmecând și gustând, cu admirație și infinită tandrețe, din esențele poeziei acestei doamne, care a uluit scena publicisticii, de la un capăt la altul al țării noastre „bune, populare și române”, ca să-l cităm pe marele scriitor basarabean Paul Goma.

Recent, la lansarea cărții „Copiii războiului”, semnată de Varujan Vosganian, exemplificând câteva citate memorabile din acest impresionant roman, i-am spus acestuia, că-mi pare rău că nu le-am scris eu… Râzând, Varujan mi-a spus: „Dar, ți le dăruiesc!” „Le primesc cu drag, dar tot regret că nu le-am scris eu!”, i-am replicat scriitorului și nu politicianului Varujan Vosganian. Reiterez acest regret și în fața Corinei Monea, îi îmbrățișez confratern volumul „îmi iau pantofii, sufletul, rujul, dispar” și, nu mă pot abține: Corina, îmi pare nespus de rău că nu l-am scris eu!

Felicitări!

Dumitru Sârghie

Permanent link to this article: http://linia1.ro/corina-monea-legifereaza-un-nou-cod-de-circulatie-a-sentimentelor/