Print this Post


CUI PRODEST, CARMEN DUMITRESCU?

Demult nu am mai citit o carte cu atâta pasiune și interes, așa cum am citit „PURGATORIUL NEBUNILOR”, un roman politic și social de excepție, scris de Carmen Dumitrescu, poet, prozator, publicist și ziarist de radicală atitudine, care își duce crucea artistică și jurnalistică în patria „românilor absoluți” din Teleorman.

Prin noua sa carte, Carmen Dumitrescu ne introduce într-un univers politic dominat de niște indivizi mutilați moral, care adorm, deseori, cu surâsul fraudei pe gură. Acțiunea palpitantă a romanului se petrece într-un orășel „cu parfum comunist”, în care „oamenii se cunoșteau atât de bine între ei, încât trebuia să fii mereu atent pe cine bârfești, ca să nu discuți cu amantul contabilei despre celălalt amant al ei.” Un orășel în care „știrile nu se aflau din ziare, ci în timp real.”

carmen dumitrescuUmorul, ironia, candoarea, dar și talentul, din care, deseori, apare exasperarea autoarei în fața tenebrelor politicii care ne înconjoară, ne dezvăluie, cu precizia sculptorului în filigran, hidoșenia morală a politicienilor noștri de toate zilele, incultura și lăcomia lor devoratoare, parvenitismul și încălcarea oricărei norme a democrației, România contemporană fiind, cum ar spune francezul, „une faute de democration.”

Protagonista acestei cărți care ne fascinează și ne siderează, în același timp, nu neapărat prin mârșăvia unor politruci abjecți, ci, mai ales, prin psihologia personajelor, este Licuța „o biată femeie de serviciu la primărie, din orașul acela cu străzi paralele și perpendiculare, ajunsă peste noapte încălțată în pantofi Manolo.” Aceasta, odată intrată în Purgatoriu, în drumul ei spre Infern, a descoperit câtă minciună este în fiecare adevăr și cât sânge poate să curgă pe frontispiciul așa-zisei păci politice.

Licuța este singurul personaj al cărții care rămâne cu mintea întreagă, după ce a traversat Infernul lui Dante. Într-o bună zi, de dimineață, ea s-a trezit transpirată, fiindcă visase că este nevastă de președinte. Personajul este fascinant, prin simplitatea lui, prin ambiția și ingenuitatea de a crede în valorile morale, prostituându-se, și jucându-și rolul cu bună credință, până în ziua în care în care a început să se trezească din nebunia ei dulce și nevinovată.

carte purgatoriul nebunilorUnei ziariste veritabile, precum Carmen Dumitrescu, căreia îi umblă „nebunul” prin vene și „Regele” prin artere și al cărei talent jurnalistic este dublat de un talent literar născut și nu făcut, îi este foarte ușor să facă artă din ceea ce numim noi astăzi politica de la Nord de Dunăre, încercând și chiar reușind pe deplin, un „final de joc”, fiindcă, nu-i așa?, „adevărata victorie e jocul.”

Așadar, Licuța, femeia de serviciu de la Primărie, care își întreținea soțul șomer și căruia îi plătea cursurile, ca să urmeze și el o facultate, face marele pas spre politică, beneficiind de sprijinul Baronului cel mare „bărbatul acela ferm și puternic, care emana testosteron prin toți porii și care-i zâmbea pe sub mustață.”

Frumoasă și destul de inteligentă, Licuța a intrat repede în grațiile marelui ștab politic, cu gândul omenesc, am zice, să-i facă rost soțului său de un loc de muncă și – de ce nu? – să fie și tălpile ei „îmbrăcate într-o pereche de pantofi Manolo.”

„Partidul era un loc unde oamenii se întâlneau doar în campaniile electorale. În rest, se ocupau să câștige bani publici din tot felul de locuri și surse nedeclarate sau obscure.” Cu toate astea, Licuța a pornit spre marea ei desăvârșire, ocupând, mai întâi, postul de secretară a Marelui Baron…

„Ce e un om, dacă nu ceea ce și-a dorit să fie?”, se întreba Licuța retoric, amanta de lux a Baronului cel mare, cu care făcea dragoste și pe care începuse să-l divinizeze: „Mersul lui era important, costumul lui era important, pământul pe care-l pășea era important.” Iar Licuței, căreia Baronul îi spunea cu o intimitate demnă de marile amoruri ale literaturii lumii (sic-n.r.!), Alexandra, începuse să-i placă „parfumul importanței.”

Când au făcut dragoste întâia oară, „Baronul purta un Armani nou-nouț, de culoarea șobolanului…” Știa și ea, Licuța, că „orice bărbat e o prelungire inutilă a organului de făcut copii”, dar gândul la pantofii Manolo și la o viață mai bună au împins-o în brațele Magnificului… Cel care a învățat-o să bea vin rozè și să-și folosească mai cu grație privirea… Ba chiar, în noua ei postură, deși încă foarte săracă material, Licuța a început să urmeze sfaturile de altădată ale bunicii ei, care îi spunea să meargă la o întâlnire importantă îmbrăcată frumos, ca la propria-i înmormântare. „Că cine a mai pomenit să te întâlnești cu șeful, la ceas de seară, fără dedesubturile potrivite?”, își șoptea surâzătoare în barbă, Licuța.

Fericirea ei a căpătat proporții nesperate, atunci când Baronul i-a spus să-și pregătească onor candidatura pentru Parlament. „Deputat, în Colegiul 3!”

Nu era o problemă că nu avea studii superioare… Baronul putea să-i facă rost de o diplomă de licență, printr-un simplu apel telefonic. Nu e cazul să mai reamintim cititorilor acestei cărți minunate cum și-au tras politrucii români, dar și de aiurea, diplome de licență și doctorate, fără a nimeri vreodată, în discursurile lor, acuzativul, și făcând destul de rar acordul între subiect și predicat.

„Pe bărbat trebuie să-l lași să te cunoască de la gât în jos. Dacă l-ai lăsat să-ți intre în minte, ai pierdut!”, gândea Licuța în sinea și-n sinele ei… Dar, în ciuda clipelor ei de luciditate, gândul că ar putea să beneficieze și ea de un „parfum Dior, pantofi Manolo și mașină neagră, cu șofer de douăzeci și patru de ani…”, a biruit-o. A trecut cu brio și peste bârfele care începuse să bântuie prin târg, cum că „și-o trage cu baronul”, a sărit cu lejeritate și peste articolele care apăreau în presa liberă, nedorind, cu înțelepciune, să dea vreun drept la replică, fiindcă, nu-i așa?, „Musca pe căciulă se vede atunci când vrei s-o alungi.” Mai mult, s-a culcat și cu Pitroceanu, lacheul de serviciu al Baronului. A făcut asta în silă, însă cu un calcul precis… acela de a-i mai închide gura, ea știind câtă influență are acest nenorocit asupra Baronului… Un Pitroceanu, care avea să-l înfunde pe Baron și să-l dea pe mâna justiției!

Nu cred că exagerez, dragi cititori, dacă am să vă spun că scriitura autoarei acestui roman spumos și trist totodată poate fi asemănată, păstrând desigur anumite proporții, cu cea a Hertei Muller. Cea care, deși în cărțile sale ne descrie ororile regimului comunist și ale celor de lagăr, nu înlătură nicidecum poezia, mirajul sufletului și al candorilor omenești.

„Parte din adevărul ei era întregul cântecului care spunea acum adevărul unui surâs imposibil (…). Pe pielea ei, secundele se transformau în fluturi. Zburau până departe, pierzându-și aripile până la mijlocul drumului (…). Privirea lui (a Baronului – n.r.!) era cea mai frumoasă poveste din lume (…). Mantia a devenit aripă. Și-am aruncat în gol… Golul era plin. De valuri, de pești și de păsări (…).

Așadar, copleșită de generozitatea Baronului, de poziția nouă din Parlament, de avantajele materiale uriașe, Licuța era în al nouălea cer. Deși soțul ei, care rămăsese în altă lume „a celor mulți și proști”, i-a atras atenția că a intrat într-o lume murdară și că noii săi stăpâni sunt „niște jeguri cu haine”, eroina noastră a mers mai departe, tot înainte, fără marșarier, ca o mașină rusească. Licăriri de conștiință au început, însă, să-i apară, fiindcă lucrurile au degenerat, din momentul în care Marele Baron a început să dea socoteală justiției pentru fărădelegile lui.

Și, iată, dragi, cititori, din nou, un fragment memorabil: „Fericit ești când vrei să fii fericit. Când închizi ochii pe jumătate, să nu vezi tot (…). Fericit ești când îți pasă, când nu te simți rece… Când te revolți. Când urli. Când te doare cu adevărat. Pentru că, de fapt, plăcerea și durerea sunt, în egală măsură, atribute ale vieții (…). Când cuiva îi este dor de tine. Când ți-e dor de cineva (…). Fericit ești când știi să apreciezi diminețile… Căci, fericirea este, oricare ți-ar fi ora, o dimineață fără sfârșit (…). În dimineața aceea, nu și-a dorit să mai fie parlamentar și nici nevastă de președinte (…). Licuța voia să fie femeie de serviciu… Și să rămână așa…” Asta, în ciuda faptului că Baronul îi spusese că „Pentru putere merită să mori, să cazi, să te rănești, să te înjure lumea. Știi (îi spunea Baronul), Alexandru Ioan Cuza, Mihai Viteazul, Osman Pașa, Alexandru cel Mare… toți au murit pentru putere.” Și, totuși, Licuța a mers mai departe, în ciuda rezervelor pe care începuse să le aibă, privind mizeria morală din Parlamentul României. Colcăiala de interese obscure. Mocirla care începuse s-o inunde din interior, căci la suprafață era o adevărată doamnă, în fața căreia deja „lumea bună” începuse să facă temenele. Colac peste pupăză, partidul care rămăsese pe mâna lui Pitroceanu îi pregătea Licuței portofoliul ministerial de la Apărare. „Dacă ai lumină în minte și-n suflet, o să pui lumină în toate oglinzile din jurul tău. Chiar dacă acolo domină penumbra”, își spunea Licuța, gândindu-se poate la plicul doldora de bani, pe care i-l dăduse cândva Baronul, pentru campanie și pentru a se face mai frumoasă decât era, sau poate se gândea la canapeaua pe care făcuse dragoste atâta timp cu Marele Baron, canapeaua aceea care deja obosise… Atunci, cuprinsă de o furie lăuntrică, a spart în țăndări oglinda de la baie… Iată, aici, bunii noștri cititori, o imagine din GLISSANDO, semn că toată construcția Licuței a început să lunece și să se zguduie din toate încheieturile…

Baronul se obișnuise deja cu „Beciul Domnesc”, Pitroceanu – trădătorul de neam, țară și prieteni, i-a întins Licuței o capcană, prin care el a intrat în posesia unor documente compromițătoare, atât pentru Baron, cât și pentru ea ( fără voia și voința ei, însă). Asta după ce ea, Licuța, a refuzat să candideze, la cererea expresă a lui Pitroceanu, la funcția supremă în stat.

Vizita Licuței la Penitenciarul în care se afla Baronul este una memorabilă… Acesta o somează să-și dea jos pantofii Manolo (că doar din banii lui și i-a cumpărat), și să plece desculță în lume… I-a adresat și următorul mesaj, cu rugămintea să i-l transmită și trădătorului Pitroceanu (căruia îi înțelege trădarea că doar „e om politic”): „Mi-e milă de voi. Voi încă mai aveți de stat în Purgatoriu.”

Pritoceanu a câștigat cu brio alegerile prezidențiale, viața la partid și-a reluat cursul, fiindcă „partidele merg înainte și liderii mor”, iar singura care a rămas cu capul pe umeri, după ce a traversat, totuși, Infernul, a fost Licuța, deputata care s-a întors la munca ei de femeie de serviciu și care, gândea ea că, în fapt, nu-și dorise decât o pereche de pantofi Manolo. Nimeni n-a înțeles mai bine ca ea ideea că, partidul era însuși Purgatoriul, în care exista „întreaga paletă a păcatelor omenești.” Ea a văzut cu ochii ei frumoși fiecare colțișor al mizeriei umane din politica noastră post-decembristă.

Romanul se încheie fericit, cu Baronul la pușcărie, cu Pritoceanu șef de stat și cu Licuța femeie de serviciu la o circă veterinară, fredonând nu știu ce melodie, într-o notă de curăție morală și sufletească. „Totul era curat în afară și înăuntru”, conchide Carmen Dumitrescu, pe care o felicităm și o întrebăm înfiorați: „CUI PRODEST, CARMEN DUMITRESCU?”

Dumitru Sârghie

Permanent link to this article: http://linia1.ro/cui-prodest-carmen-dumitrescu-2/