Print this Post


DESPRE NEAM ȘI ȚARĂ, CU SCRIITORUL IOAN BARBU

Nu este ușor a vorbi despre profesorul, ziaristul, întemeietorul de reviste și scriitorul Ioan Barbu, cel care a scris peste 40 de cărți, mii de articole, note, comentarii și interviuri, în marile reviste ale patriei, dar și în diferite publicații din capitalele lumii occidentale.

Nenea Barbu, cum îi spun familiar prietenii s-a născut în comuna Corbu, din județul nostru Olt, dar s-a înțelenit în Patria lupilor, din fascinantul județ Vâlcea, onorând, astfel, prin talentul erudiția și patriotismul său, două județe cu o istorie culturală fabuloasă, Vâlcea și Olt, domnia sa fiind „unul dintre cei mai importanți și plini de ardoare reporteri și scriitori ai Ortodoxiei contemporane și ai civilizației creștine”, așa cum spunea regretatul poet, romancier și atlet al creștinătății, Bartolomeu Anania. Acest român integral, Bartolomeu Anania, pe care, la rându-mi, l-am introdus într-o apreciată antologie, dedicată Centenarului Unirii, alături de alți mari vâlceni, care, prin spiritul lor creator, nu au lăsat impostura să ne distrugă rădăcinile, ființa națională, viziunea ancestrală despre lume și viață, și anume: Virgil Ierunca, George Țărnea, Dragoș Vrânceanu, George Anca, Felix Sima, precum și poetul anticomunist de înaltă expresie națională, Damian Ureche, cel care a lăsat posterității curajosul poem, scris în perioada dictaturii ceaușiste „Sfântă lașitate românească”, din care-mi permit să spun o strofă: „Dacă pace-nseamnă / Liniște impusă, / Plânsul meu cântați-l, / Doar în limba rusă.”

carte ioan barbu net liDar, revenind la „oile noastre”, adică la „Povestirile scrise și rescrise în prag de toamnă” (e vorba, desigur de întomnarea vieții), reunite sub genericul „Eroii mei cu nume de stele”, cartea-bijuterie pe care Nenea Barbu ne-o oferă drept luare aminte privind cinstirea valorilor acestui neam românesc, trebuie să spun din start faptul că, oriunde s-ar afla autorul, prin peregrinările sale din fascinanta capitală a Italiei, Roma, „sub lumina tamizată a lampadarelor”, în Piazza del Popolo, în Via del Corso, în toată măreția Cizmei și a Franței, aiurea, el tot în Munții Lotrului se visează, prin Țara Loviștei, pe undeva, asociind peisajele Piemontului cu brazii „înalți și drepți ca lumânările, suspendați la răspântii de cer, de pe coastele montane ale Lotrului”. Căci, vorba poetului Radu Stanca: „Numai acasă viața are rost”, iar Ioan Barbu se închină cu evlavie, în fața statuii arhitectului Columnei lui Traian, Apolodor din Damasc, considerând Columna ca fiind „prima icoană” a românismului și „Certificatul de naștere al românilor.”

În cartea lui Nenea Barbu, regăsim „demnitatea sacerdotală” a lui Badea Cârțan, figurile celor patru daci de pe Promontoriul Pincio, lumina sufletului lui Decebal, Regele Dacilor, pe marele nostru Zamolxis, regăsim Capul de lup și flamura verde a strămoșilor noștri, „Puntea de aur”, care se arcuiește în timp între figurile dacilor și ale „sfinților luptători” sau „sfinților oșteni”, toate acestea străluminate de spiritul marelui voievod liric Mihai Eminescu „adevărat principe al Renașterii.”
E atâta risipă de suflet și parfum românesc în cartea lui Nenea Barbu, încât, citind-o cu inima, nu ai cum să treci cu vederea cunoștințele de istorie ale domniei sale, pe care le reconstituie și le sculptează în mintea noastră a celor care mai simțim românește și, de ce nu?, în mintea tinerei generații, care ar trebui educată în spiritul marilor valori ale României eterne.
Ioan Barbu adastă la Capela ortodoxă de pe Str. Racine, rememorând faptele de înalt creștinism ale Arhimandritului Iosofat, păstorul spiritual al comunității românești de pe „Jean Beauvois”, aflată în inima Cartierului Latin, slujitor întru Dumnezeu la Biserica Ortodoxă Română din Paris, a doua ambasadă spirituală și culturală a României, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail, Gavril și Rafail. Această ctitorie, spunea Arhimandritul Iosofat „este menită să aducă o frățească armonie între Moldo-Românii ce se găseau în afară din țară și strânsă unire în simțurile lor, către Dumnezeu și către patrie.” Și mai spunea Arhimandritul Iosofat: „Iubirea de patrie a fost, este și va fi totdeauna cea mai mare virtute și cea mai frumoasă dintre virtuțile omenești, la toate națiile și în toate religiile.”

Ne întâlnim, în această carte a eroilor cu nume de stele cu Constantin Zărnescu, scriitorul exotic, cum îl numește Nenea Barbu, vâlcean la origini, autorul unor romane memorabile, printre care amintim „Ieșire la mare” și „Meda, mireasa lumii”, dar și al unor scrieri pentru eternitate privindu-l pe părintele „sculpturii moderne a lumii, genialul Constantin Brâncuși”. Constantin Zărnescu „a coborât în istorie, la Cetatea de Scaun a voievodului Vlad Țepeș, descifrând lumii „secretul universal al Contelui Dracula”, într-o carte de referință intitulată „Principele Dracula, Doctor Faustus și Machiavelli.”

Îl regăsim aici, în volumul „Eroii mei cu nume de stele” pe despatriatul Bălcescu, cu mormântul lui fără cruce, de la Palermo, patriotul nostru care a lăsat posterității celebrele vorbe: „ Am pătimit pentru dreptate și cel din urmă al meu cuvânt va fi încă un imn, ție țara mea mult dragă.” (17 dec. 1851). Vom afla ce înseamnă solemnitatea și singurătatea unui poet contemporan, prietenul nostru comun, Jean Andreiță, (consăteanul și fratele de cruce al domnului profesor Dumitru Nica, din Perieții Oltului), vom reauzi în lăuntrul sufletului nostru românesc vioara lui George Enescu, artistul de geniu cel care spunea că „Singurul progres care poate influența profund viitorul este acela care crește din trecut.”

Scriitorul patriot Ioan Barbu nu poate uita năpasta bolșevică și jertfele românilor, nici poveștile cutremurătoare despre cei uciși la Pitești, Aiud, Gherla, Sighet, Jilava sau pe șantierele Canalului morții Dunărea-Marea Neagră. Nu poate trece cu vederea suferințele celor 14 scriitori și ziariști români, judecați de urgență de către acel așa-zis Tribunal al poporului, în aprilie 1945, printre care s-a aflat și ministrul propagandei lui Antonescu, Nichifor Crainic, al cărui șef de cabinet era însuși slătineanul nostru Pan Vizirescu, viața și opera căruia le studiez eu acum. Pan Vizirescu spunea. „Socotesc o binecuvântare că am venit pe lume în acest neam, că n-am fost deviat în altă parte. Apartenența mea la neamul românesc este, într-adevăr o bucurie și un har ceresc. ”

Dragi cititori, Ioan Barbu scrie despre suferințele poetului Wolf von Aichelburg și despre marea Minciună roșie, care ne domină și azi, despre torturarea de către Securitate a părintelui Roman Braga, cel care a avut curajul să spună: „Oameni ai lui Dumnezeu, nu mai țineți capul în nisip ca struțul!”

Citind cartea acestui senior întru rostire românească, ne întărim ideea că, așa cum se știe, cultura unui neam ține de conștiință, iar Nenea Barbu face parte din galeria acelor condeieri ai neamului românesc care, prin scrisul lor, așa cum spunea, cândva, Dimitrie Gusti, au întărit „frontierele spirituale și veșnice, ca o compensație a mutilării provizorii a frontierelor politice ale statului”.

Povestirile sale scapără, ideile patriotice sunt autentice și actuale, duhul iubirii sale de neam și țară se așază nobil întru aspirațiile noastre de azi, întreaga creație a lui Ioan Barbu reprezintă viața și opera unui oltean care a făcut și face cinste neamului nostru. Felicitări, Nenea Barbu!

Dumitru Sârghie

Permanent link to this article: http://linia1.ro/despre-neam-si-tara-cu-scriitorul-ioan-barbu/