Print this Post


DOAMNE, CÂT OXIGEN ȘI CÂTĂ VOLUPTATE ÎN POEZIA VIOLETEI PINTEA!

Am citit pe nerăsuflate cartea poetei Violeta Pintea, intitulată Trotuarul cu îngeri, și pot spune că destin nu există decât în poezie, fiindcă numai în poezie riști totul, fără să știi unde vei ajunge…

Deși Violeta Pintea vine cu o temă des explorată, cea a îngerilor, poezia ei prezintă noutăți absolute, arătându-ne o exasperare a tot ceea ce-i uman și inuman în sângele și carnea unei femei, luciditatea alternând cu iraționalul și conștiința trăirii cu vremelnicia vieții, cea care te îndeamnă să spui: trăiește-ți astăzi viața, căci mâine nu se știe ce va fi…

Violeta Pintea exersează „trecerea prin lațul poeziei”, schițând „în palmă traiectorii de echilibru”, poezia devenind, astfel, leac tămăduitor întru viețuire, dar și un soi de „otravă a brândușelor de toamnă”, cum ar fi spus Fănuș Neagu, dacă n-ar fi plecat la stele.

violeta pintea„Dumnezeu mai pune din când în când / câte-o apocalipsă / lângă bucata de pâine…”, iată, dragi cititori, versuri veritabile, în viziunea trans-lucidă a fatalității vieții, luminată de „pâinea noastră cea de toate zilele”, coaptă în spuza vremelniciei vieții.

Cartea de poeme a Violetei Pintea abordează, cu rafinament și subtilitate, teme variate, referitoare la melancolie și singurătate, la întomnările vieții (toamna, în viziunea ei, este, de altfel, un simbol al întomnării cărnii), la iubire, ca îndemn al Sf. Augustin și, de ce nu, subliminal, dar cu ușa întredeschisă pentru inițiați, la politica acestor vremuri ticăloase pe care le respirăm anevoios.

Definiția singurătății e magistrală la Violeta Pintea: „singurătatea e camera de joacă a femeilor făcute/ în ediție limitată / și dumnezeu este singur” (…) „am murit, am murit fără aprobarea curții marțiale/ și fără onoruri militare / sunt o fotografie îndoită în patru / în trei / în doi / în unu…”

„Femeie greșită”, care-a „împărțit foamea în doi” (foamea de absolut, desigur), poeta noastră de toate zilele și nopțile, fiindu-i dor de mersul pe jar, nu se sfiește să meargă pe jar, atunci când, „din fântânile arteziene curge noapte”. Desigur, spune ea, „s-au ieftinit iubirile”, trotuarele devin tot mai pline de îngeri”, iar dimineața „aerul are conștiință trandafirie”. „Alternativa la ploaie este / o scară rulantă blocată în subsolul fabricii de păpuși”. Caii sunt șchiopi, dar cu șei de înger, iar , din când în când, „lumea este o felie de pepene”, care i se scurge poetei printre degete.

Doar în somn suntem liberi și curați, fiindcă, în restul zilei „ordonanțe de urgență ne confiscă amprentele visele viața…” Haosul terestru în care ne mișcăm înseamnă, în fapt, „distorsionarea înțelesului prin / contorsionarea / corzilor vocale”. Sufletul artistei are o foame isterică de viață, lăutarii i se lipesc de degete, cărările îi sunt iluminate de faguri de miere, iar „pentru soldați, războiul nu se termină niciodată.”

Violeta scrie într-un crescendo surâs feminin, exercitând un control suveran asupra lăuntricului, scrie într-o „tăcere morpheică, cerebrală, cardiacă, epidermică, psihiatrică”. Scrie cu sânii, cu coapsele, cu ochii, cu propriul sânge, mai puțin cu mâinile, pe care le utilizează doar atunci când trebuie să pună puncte…puncte. Scrie „cu o lene de pisică albastră lungită în praf”, privind confratern „ochii roșii ai femeilor alintate / cu buzele indecent ornate într-o ofertă de dragoste / incandescentă.” În poemele ei, absolut inedite, prin formă și spirit, Violeta simte „lehamitea cruzimii în abandonul prelins printre degete.”

„Niciodată fecioară până la capăt, niciodată femeie pe de-a-ntregul”, autoarea noastră cu „urme de cer pe palme”, dincolo de oglindă, noaptea, își scrie povestea vieții, având conștiința neantului și, de aceea, naufragiază în poezie.

„cât costă o ploaie? cât valorează o lacrimă? care este prețul cărnii de femeie/ cât dați pe un surâs? dar pe o trădare?”, se întreabă ea retoric, având imaginea zădărniciei și a abisului îndurerat al femeii… Ea merge până acolo, încât acceptă ideea unei plimbări „în pielea goală printre sfinți”, căci, nu-i așa?, femeile, toamna, „au gust de scorțișoară” și de pâine caldă, în „noaptea îngerilor de aramă / și a binecuvântării pâinii.”

Găsim în poemele sale și note astrologice de genul. „raportul dintre viață și moarte / stă fix în plexul solar”. Dar „dincolo de pietre și vulpi, cad măștile” și oamenii rămași goi „au început să semene vânt”. Ori, după cum știți și voi, oameni buni, când semeni vânt, culegi furtună. Aici, poeta ilustrează, așa cum anticipam, politica zilelor noastre, cu trimitere la celebra zicală „împăratul e gol.”

„între două stații… terminus” (…) iubirile stau „agățate de semnalul de alarmă” (iată o metaforă rarisimă), iar „controlorii de suflete îmbrăcați în cămașă de forță”, ne deturnează destinul.

Spune Violeta Pintea că, în iarnă, se intră clandestin „pe culoarul de evacuare al celorlalte anotimpuri”, ea subliniind, în fapt, anotimpurile vieții și efemeritatea acestora.

Întregul volum al ei este o explozie de metafore, care țâșnesc spre cer, ca dintr-o fântână arteziană. Artezienele unei poete de la mama ei… „Sunt hărăzită să-ți fiu / durerea / neninselor zăpezi de nicăierea…”, „simetria durerii împărțită în doi”, „gustul acela de viață strivit în dinți”, „trecerea în lumea reală se face prin vizorul / spart al ușii blindate”, „te iubesc și sunt soldat și plouă”, „acum îmi scot niște schije rătăcite din umăr” (scrisori de pe front), „miroase a morgă și a garoafe pierdute prin revere”, „din celula mea nu mai era nicio ieșire / mă încercuisem”, „să ne scoatem reciproc xanaxul din sânge / să ne schimbăm între noi nebuniile”, „e în mine un pluton de execuție care-și cere iertare / e ziua a șaptea cu glonț pe țeavă / îndură-te / trage”, „timpul stă amorsat / miroase a cai încălecați”, „sărută-mă aici în camera aceasta plină de îngeri”, „lângă ghena cu resturi de viață”, „hai să bem ultima gură de seducție”, „mirosea a duminică neîncepută, a femeie neîncepută”, „a răsărit întunericul peste noi, peste copii, peste cuțite, peste cruci” etc.

 „Jumătate soldat, jumătate infirmieră”, poeta Violeta Pintea oblojește, prin versurile sale, rănile începutului acestui veac nemilos, trăind parțial și gândindu-se să moară, cândva, parțial, deși un poet de calibrul domniei sale nu moare niciodată.

Doamne, cât oxigen și câtă voluptate în poezia Violetei Pintea? „Inima se servește în sânge / crudă / cu ultimele bătăi tremurând între buze,” ne spune poetesa, aprinzând lumina unui volum de versuri cu totul și cu totul ALTFEL!

Dumitru SÂRGHIE

Permanent link to this article: http://linia1.ro/doamne-cat-oxigen-si-cata-voluptate-in-poezia-violetei-pintea/