Print this Post


Enigmatica Phöenix sau Raze arzătoare zaraze

Cu această nouă carte de poezie (Enigmatica Phöenix), Delia Camelia Ghiță s-a înscris definitiv în „cursa pentru fericire”, prevestind asaltul Erosului asupra trupului… Trup îngreunat de miresmele anotimpurilor care l-au năpădit fără cale de întoarcere, poeta pregătindu-și astfel „siropul magiei captive”, așa cum, probabil, și-a pregătit Socrate ceaiul de cucută.

Portofoliul liric al acestei fete care se luptă cu inerția este cel al unor risipiri trupești și sufletești, cu „mirosuri de alb” și „pastele de cald”.

200450771-001Din când în când, o invadează un fel de pustietate lăuntrică pe care și-o strigă sonor în Agora, retrăgându-se apoi cuminte la un „priveghi de nalbă, în singurătatea-i oarbă”. Însă, atunci când valurile sumbre ale vieții îi acoperă de tot fericirea, „bărbați udați de dor îi sărută cu drag umbra” și disperarea-i dispare.

Se vorbește maiestuos în această carte despre femeia-floare, femeia-grație, femeia-fruct pârguit, numai bună de înghițit, femeia-voluptate, cu abisurile și cu adâncimile ei…

Când „îngeri de lumină și raze sclipitoare fără susur”, când cireși înfloriți și maci însângerați, când imagini coșmarești, cu cenușă uscată, „cu granițe de fum și moarte împrejur”, când ploi cu lacrimi și „amurguri bete de lumină”, când elanuri căzătoare, dar și înălțătoare, versurile Deliei Cameliei Ghiță trădează plăcerea egoistă a autoarei de a-și povesti șieși propriile taine, cele care, odată publicate, sunt transformate într-un fel de secret al lui Polichinelle, secret pe care – nu-i așa? – îl știe tot satul.

Cu versul sclipitor „raze arzătoare zaraze”, Delia Camelia Ghiță reintroduce anumite inflorescențe ale straniului și tragediei în poezie. Ea își investighează până la sânge sufletul hoinar, dându-i spiritului fulgurant și sprințar consistența poeziei de valoare.

Deși evadările sale în suprarealism sunt laitmotivul propriei arte, poeta – iubita universală – rămâne captivă în propriul ei trup, visând rapace ca iubitul să intre și el tot acolo în ea, „Bolnav de dor”, „Bolnav de trup”, îngenunchind idei, „într-un ocean de vise și taine din trecut”.

Iubirea îi golește inima definitiv, fiindcă, fără iubire, ne pierdem urmele și, dumirit de toate acestea, „e dăruitul cu zdrențe, în ceasul serii, care acum a stat și, apoi cel „care își scrijelește dragostea pe un copac”.

În volumul „Enigmatica Phöenix” „iubirea își face cuib într-o umilă servietă”, femeia este când „obiect”, când „piesă de teatru”, plugărind „crudul verde” al naturii, fiindcă – nu-i așa? – strânsoarea iubitului îi place.

Îndemnul către iubitul imaginar „Nu te da la lupi când urlă (acesta ar putea fi chiar titlul unui alt volum de poezie – n.a.!) ne amintește de lirica lui Evgheni Evtușenko sau chiar a lui Serghei Esenin.

„Ești un plăpând de vise, un scrum și o tăcere”, îi spune ea tovarășului de iubire, pregătindu-și acestuia masa cu o supă dintr-o „varză arogantă” și adresându-se polonicului cu apelativul „domn”.

Apoi, se plimbă desculță pe soare, fără frică de a se… arde, lăsându-se „absorbită de un oarecare”, căruia-i cântă la harpă, rugându-l s-o așeze pe cruce și s-o lase acolo încă o zi… Mitul adamic vine și el în scenă: „Ce măr ud curge-n ispită”, iubitul nu mai are timp în el și e îndemnat s-o ucidă „cu non-iubire” și s-o „urască bine”.

Sufletul ei e atât de sensibil încât simte și geamurile murdare, chemându-și partenerul la o curăție biblică: „Vino alb curat, apari în lume, ca valul în spume”.

Și fiindcă toată această tevatură trebuie să aibă și o finalizare, Delia Camelia Ghiță pune mâna pe chintesență, fiindcă „șoaptele de dor se petrec în dormitor”, iar „plânsul orbește” și „e păcat să lași o floare în viață”. Mai ales atunci când rodul din fructe așteaptă și „toamna, visele dor”, iar mormintele își strigă viitorii locatari.

Iubiții sunt nouri de ceață efemeri, iar sărutul adevărat nu cunoaște „incantații și vrăjitorii”, eterna îndrăgostită se pregătește să înceapă un nou sfârșit, iar „pastelul cu gând de seară” reiterează faptul că iubirea înseamnă „foc, blestem, chin etern, infern”.

Oameni buni, nu știu unde a stat ascunsă până acum această vestală veșnic îndrăgostită, care-și țipă singurătatea, printre emoții rare și resemnări explozive, și care ne lasă să înțelegem că poezia trece prin transpirația și savoarea trupului femei…

Știm însă că ea este o prințesă a deplinătății, care ne vorbește, fără ocolișuri, despre capitularea Femeii în brațele Bărbatului. Citiți cartea și vă veți îndrăgosti din nou, dacă ați uitat cumva ce înseamnă acest fenomen…

Dumitru Sârghie

Permanent link to this article: http://linia1.ro/enigmatica-phoenix-sau-raze-arzatoare-zaraze/