Print this Post


EROII ROMÂNIEI (I)

Sfinții Martiri Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și cu sfetnicul Ianache

Sfântul Domnitor, originar din Țara Românească, a fost căsătorit cu Marica – nepoata lui Antonie Vodă (1669-1672). Au avut 11 copii, 4 fii (toți mucenici) și 7 fiice: Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Ancuța, Bălașa și Smaranda. Marele nostru Mucenic știa, încă de dinainte să ajungă în fruntea țării, că îl vor aștepta încercări din cele mai grele: ”Și astfel cugetând, slujirea mea este să îndur nevoile și să rabd năpăstiile și chiar să-mi vărs sângele în numele lui Hristos și al Dumnezeului nostru, pentru credință, pentru Una, Sfântă, Ortodoxă și Apostolească Biserică, singura adevărată și  deopotrivă pentru țara noastră” (scria, în 1688, într-o scrisoare trimisă țarilor ruși Ivan V, Petru I și țarinei  Sofia).

costel neacsu 735Sfântul Domnitor, care a făcut atâta cinste neamului nostru românesc, a fost jertfelnic în apărarea dreptei-credințe și a ctitorit multe lăcașuri sfinte, de cultură și artă. De aceea, în semn de recunoștință, chipurile Mucenicilor sunt zugrăvite la ctitoriile de la Hurezi, Mamu, Sinaia, Mogoșoaia. A fost, de asemenea, un mare apărător al identității naționale a românilor ortodocși din Transilvania, greu încercați de asupririle și ”momelile” calvinilor și catolicilor. Lor le-a trimis cărți ortodoxe gratuit, lor le-a ctitorit mănăstirea Sâmbăta de sus (1657-1701), bisericile din Făgăraș (1697-1698) și Ocna Sibiului (1701). Tot lor le-a luat apărarea, printr-o scrisoare trimisă împăratului austriac Leopold I, când a văzut că misionarii catolici au început să-i atragă cu forța pe români la ”unirea” cu erezia cea apuseană: ”pentru ca românii să nu fie siliți la unire”. Răspunsul, cinic, a fost acela că, așa cum împăratul nu se amestecă în problemele Valahiei, atunci nici acesta să nu se amestece în problemele religioase ale Imperiului habsburgic. Lăsând însă la o parte intrigile interne și externe, Sfântul Domnitor a acționat ca un mare apărător al creștinătății, din sud-estul Europei și Orientul apropiat, prin trimitere de bani, danii și cărți bisericești. Iar turcilor, ca să mențină pacea, le-a plătit tribut. Însă, fiind vremuri de mare urgie, vitregie și intrigă, sultanul Înaltei Porți i-a vestit mazilirea chiar în Săptămâna Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos. Practic, printr-un plan realmente diabolic, au organizat pedepsirea familiei de Mucenici Brâncoveni între Praznicul Bunei Vestiri și Praznicul Adormirii Maicii Domnului. Despre vestea mazilirii, chiar în ziua de Bună Vestire, Sfântul Domnitor a trimis patriarhului Ierusalimului,Hrisant Notara, o scrisoare redactată chiar la 25 martie 1714: ”Ieri… viind aici cu firman… a  adus și mazilia noastră, și cu poruncă… să ne ducem la Țarigrad cu soția și copiii și ginerii noștri. Această întâmplare firește că este prea-plină de jale și de tulburare: dar, deoarece cunoaștem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă. Iată că și noi ne gătim și după puține zile plecăm. Și Dumnezeu să ne ajute (…) și sfintele-ți rugăciuni să fie cu noi toată viața”. Astfel, în Vinerea Patimilor, Sfântul Domnitor și soția, copiii și ginerii, și-au început drumul Golgotei plecând la Constantinopol. Aici, după ce au fost deposedați de toate bunurile, au fost aruncați în închisoarea Edicule. Au suferit multe torturi, pentru a mărturisi unde își au averile, însă le-au trecut cu credință statornică și răbdare. Apoi, văzând turcii că nu reușesc să îi înduplece în promisiunile lor deșarte, le-au făgăduit că vor scăpa cu viață dacă vor trece la mahomedanism. În zadar. Atunci, chiar în marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, când Sfântul Domnitor împlinea 60 de ani și era ziua onomastică a soției sale, i-au adus în piața Iali Kioșc din vecinătatea Saraiului. Și, în prezența sultanului, a demnitarilor europeni și a unei mari mulțimi de oameni, s-a dat sentința decapitării lor. Înainte însă, Sfântul Domnitor – care întrezărea deja cealaltă lume – i-a întărit pe fiii săi în a alege calea suferinței: ”Fiii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru… Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte au răbdat pentru voi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare în aceasta și nu vă mișcați din credința pravoslavnică pentru viața și lumea aceasta! Aduceți-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici nevoințe, nici altă orice nu-l va despărți de Hristos; că nu sunt vrednice muncile și nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acum dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele”. Primul decapitat a fost Sfetnicul Ianache Văcărescu, după care au urmat, de la cel mai mare la cel mai mic, fiii Sfântului Voievod. Apoi, însuși Domnitorul Țării Românești:

Sfântul Mucenic Constantin II: A fost al 4-lea copil al familiei și primul fiu. L-a avut ca dascăl pe Sfântul Ierarh martir Antim ivireanul, fiind ctitor al Schitului de pe lângă Mănăstirea Hurezi. Mucenicul s-a mutat la Domnul pe când avea vârsta de 31 de ani.

Sfântul Mucenic Ștefan: A fost al 5-lea copil al familiei, fiind ctitorul Schitului Mănăstirii Hurezi. Mucenicul și-a dat sufletul pe când avea vârsta de 29 de ani.

Sfântul Mucenic Radu: A fost al 3-lea fiu și al 7-lea copil al familiei. A scris lucrări ziditoare de suflet închinate marelui teolog Dositei al Ierusalimului și Sfântului Nicolae. Mucenicul s-a mutat la Domnul pe când avea vârsta de 24 de ani.

Sfântul Mucenic Matei: După o mică ezitare, a revenit la dorința de a rămâne creștin și mărturisitor al lui Hristos. Și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu pe când avea vârsta de 12 ani.

Apoi, trupurile celor șase Martiri Români au fost aruncate de turci în Bosfor, iar capetele lor au fost purtate în țepe pe străzile cetății Constantinopolului. Dar Doamna Maria a recuperat trupurile, îngropându-le în insula Halki. Aceasta, îndurând mari suferințe alături de fetele sale, a fost ținută forțat timp de doi ani, între 1714-16, în exil în Asia Mică. În cele din urmă, a reușit să vină în Țara Românească. Odată ajunsă aici, cu sprijinul patriarhului Hrisant al Ierusalimului, dar și al domnitorilor Ioan și Nicolae Mavrocordat, a adus moaștele Sfinților Martiri, în 1720, îngropându-le în taină la biserica ”Sfântul Gheorghe Nou” din București. Nu a fost posibil să fie duse la Mănăstirea Hurezi, unde îi era pregătit mormântul, pentru că Oltenia se afla atunci sub stăpânire austriacă (1718-1739).  Iar în ce privește locul înmormântării soției Domnitorului, Maria, acesta este necunoscut. Peste 200 de ani, când a fost ziua de pomenire, marele nostru istoric Nicolae Iorga a vorbit la Ateneul Român despre emoționantul martiraj al Sfinților Brâncoveni. Iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe i-a canonizat pe Sfinții Martiri Brâncoveni, printr-o proclamare solemnă săvârșită, la 16 august 1992, la Mănăstirea Hurezi.

Prof. Costel Neacșu

Permanent link to this article: http://linia1.ro/eroii-romaniei-i/