Print this Post


FÂNTÂNILE ARTEZIENE DIN POEZIILE LUI AUGUSTIN JIANU

Nimic nu servește mai îndestulător poeziei așa cum servesc disperările, voluptatea contradicției și sufletul poetului în care se îneacă, deseori, Dumnezeu! Poetul adevărat nu poate scăpa niciodată de ademenirile vieții, dar nici de dezbinările lui lăuntrice, căutându-și viața printre propriile gânduri transformate în versuri, trăind în senzual și acordându-i vieții „prestigii de axiomă”, cum ar spune Emil Cioran.

„Căutător febril de simetrii”, în generosul volum de poeme, apărut la Editura „Scrisul Românesc” și intitulat simplu „Poezii”, Augustin Jianu, acest Augustin Doinaș al Olteniei noastre profunde, doinește subțire din frunză, rafinându-și versul până la sublimare. El trăiește, trepidant, într-o lume a iluziei și a emoției, în care, din păcate, adevărul și înțelepciunea nu mai sunt la modă. Poate și din această cauză Augustin Jianu nu-i iartă, de-a lungul și de-a latul acestei cărți, pe impostorii care, în dorința lor nemeritată de nemurire, scriu versuri „ce din coadă dau să sune” (ca să-l cităm pe Eminescu), dar și pe acei critici „experți în compromis” și „traficanți de speranțe”, veritabile „cutre bătrâne și hârșite prin redacții”, „mici, triști și ilegitimi”: „Poemul e-o magie, nu-i nici măcar o artă, / Descântecul din suflet rostit de sacerdoți, / Sacral e prin spirala ursitelor de soartă, / Nu e o lălăială rostită de netoți.” (Va cerne)

augustin jianu poezii 2Sau: „Vă las să scrieți. că sunteți nescriși, / Să exersați căderea în ridicol, / Să divagați prolicși, dar și conciși, / Cu substantive fără de articol.” (Eu vă salut)

Gusti Jianu nu se lasă până nu se ceartă, literar, vreau să zic, și cu o „cucoană narcisistă”, „Un menestrel cu fustă și-arivistă”, care plagiază de zor și fură la greu gândurile și metaforele altora. O tristă vestală „într-un templu al nimănui”, care visează la statui pentru eternitate. O adevărată „înghesuială de nimic, prin slova vremii”: „Geneze apocrife nasc maculatură, / Iar cititorii se-mbată cu nimicuri,/ Prin browniene ierarhii de subcultură, / Buricele, halucinant, devin buricuri.” (Mișcări browniene) Și, am zice noi, „prefețele devin prefațe!”

Având darul și harul remanenței în suflet și timp, poemele lui Gusti sunt arome de gutui, pe care le respiră îngerii. Fiindcă, în mintea lui, „îngerii sunt și ei oameni”, niște oameni „cu normă-ntreagă la Urgențe SMURD.” Doamne-ferește ca din echipajul de îngeri să facă parte, am adăuga noi, și fariseul Raed Arafat.

Nu putem trece cu vederea două versuri din memorabilul poem „Fatala defilare”: „Trec batalioane cu proști, (…) / Spre rampa de gunoi a lumii”. Aviz firmelor de salubritate, că vă pierdeți obiectul muncii!

Romantic până-n prăsele, poetul nostru servește o supradoză de hazard, îmbătându-se diurn și spunând din toți rărunchii: „Draga mea, draga mea,/ Cai nebuni de peruzea, / Vălul tău, durere rea, / Oful meu, patima mea.”

poezii augustin jianuÎn poemul „Târziu și inutil”, autorul reia lupta cu „neghiobii”, pătrunși prin efracție în lumea poeziei, el făcându-și astfel din metaforă armă și unealtă: „Atâția notorii și iluștri, / Se-nghesuie prin Panteonuri, / Prea mulți neghiobi, prea mulți lacuștri,/ Prin smârcul tern, lipsit de tonuri.” Sau: „Poeții mari se nasc de tineri / Și mor în zi de sărbătoare, / Eu m-am născut cu mari rețineri, / Ofrandă clipei schimbătoare.”

Augustin Jianu își rostuiește pașii și gândurile de a fi „Printre vecernii, în clopote de ceară ”, spunându-i iubitei că mai este încă loc, în gândul lui, pentru ea: „Mi-e dragă ființa ta peste măsură, / Tu nenuntita mea cu dor pe tâmplă.”

De altfel, el s-a exilat cu omătul iubitei pe tâmplă și, din exilul său spiritual, declamă, deseori, ca bun român ce este: „Ne vânzolesc, din nou, străinii țara, / Și parcă nu ne pasă de nimic, / Nu mai vedem c-am devenit povara / Și gliei sacre propriul inamic.” Și tot în aceeași notă patriotică: „Cultura ne-au vândut-o pe forinți, / L-am răstignit pe Simion, / Noi, imbecilii cei cuminți, / Mărșăluim spre Babilon.” (Poesis)

Prietenul nostru știe, însă, calea și spre alte paradisuri, din care încă mai vine și din care încă mai pleacă: „Prin cețuri dese, rătăcesc hoinar, / În ploi de-Apollinaire peste Paris, / Caleștii mele propriu-mi birjar, / Sunt Sacre-Coeur-ul unui paradis.” (Încă mai vin, încă mai plec)

N-o uită nici pe mama sa (Dar ce poet își uită mama?): „Plecase tata de o săptămână, / Tu, mamă, erai singură prin poartă.” (Ginta)

„E lipsă de iubire, de talent și de splendoare”, spune poetul nostru din Bănie, el „revendicând magia” și visând încă în verde, amânându-și neliniștile, ca să poată să-și șlefuiască onor cuvintele și să găsească „subtilul elocvent al clipei.” Din când în când, în cartea lui Jianu „pleacă lumea prin lume”, iar poetul pleacă și el spre destin „Trecător fără nume, / Augustin clandestin.”

Ca orice poet romantic incurabil, el se înfioară de „nostalgii supreme”, dezlegând mistere, colindând Parnasul, nebun și fără țintă și lăsând pentru posteritate o definiție originală a creatorului de poezie. „O frunză-n derizoriu, / De armonie pură, / Nervură de ivoriu, / Discurs de anvergură.”

Și încă două versuri memorabile, dragi prieteni. „De mor încet și-nsingurat, / Mor de fumat și mor de tine.” Iar eu o să mor de ciudă că nu am scris aceste versuri…

Și iar se îmbată, „nerușinat, cu arome de câmpie, / În câmpul de lavandă cu violet de tușă”, atunci, Doamne, când „În câmpia olteană, exultă armonii”, poetul țâpurind doine de dor, până la Pârâul Crucii, acolo „Unde hălăduiesc haiducii, / Toată ziua să doinesc / Și pe mândra s-o iubesc.” (Doina de dor)

Poetul vânează neantul, în disperarea condiției umane, deși știe că singurul vânat este el însuși. Apoi își cheamă dorurile plânse, căutându-și iubirile cu gust de absolut (era să zic… cu gust de Marsala, cum scria undeva, cândva, poetul Nicolae Nistor): „Și, totuși, mi-e dor s-aud ciocârlia, / Mi-e dor de izvoare sub umbră de brad / Și vise să-mi poarte din nou păpădia, / Iubirea pierdută s-o urc iar în grad.”

Iată versuri peste care nu poți trece cu viteza vântului, acest mânuitor de metafore și sensuri urcându-și iubirea în grad, cu mult mai mult har și talent, decât își urcau Băsescu și Iliescu în grad securiștii lor de mucava…

Nu uită să sară metaforic și la gâtul guvernelor fantomă, nepatriotice, care ne-au sărăcit țăranii, „sătui de-atâtea răbdări”, guverne din cauza cărora soldații noștri mor prin Kandahar, în războaie care nu sunt ale noastre. Nu este prietenul iernilor fără zăpadă, în care îl ninge doar iarna propriilor patimi, înstrăinându-se în el, timp în care Universul se mai împuținează cu o stea…

Îl dor uitările din „căpruiri monocrome” (iată o metaforă de zile mari) , amânând sine die fericirea.

Ce rămâne, dragi cititori? „Rămâne amintirea ce-a fost odată / Și versul ce se-ascunde în lacrima curată.” (Destin)

Oameni buni, în zâmbetul cenușiu al acestei lumi românești aflate în descompunere morală și culturală, poezia lui Augustin Jianu este o rază de lumină, ca o fântână arteziană, cu apă bună de băut, în plin deșert. Cititorule, dacă treci pe acolo, nu ezita să bei, ca să să-ți astâmperi setea de dragoste și frumos! FELICITĂRI, GUSTI!

DUMITRU SÂRGHIE – MITIF

Permanent link to this article: http://linia1.ro/fantanile-arteziene-din-poeziile-lui-augustin-jianu/