Print this Post


GENIALII BIFRONS AI LIRICII CONTEMPORANE!

de Dumitru Sârghie

Am avut onoarea să cunosc mulți poeți bine cotați la bursa modernismului liric actual… Unii cu idei preponderent metafizice, alții de-a dreptul adepți ai materialismului dialectic și istoric, specializați, mai ales, în dialectica stomacului și a circulației gologanilor în natură. Ambele categorii având, de altfel, un talent remarcabil în ducerea până la „sublim” a versului alb și a libertății utilizării metaforelor și hiperbolelor fără perdea. Ba și a cunoștințelor lor de filosofie, chimie, fizică, anatomie, cu predilecție, matematici comparate, chiar dacă unii dintre ei au fost corigenți la aceste materii.

Cei mai mulți dintre acești geniali ai clipei, foarte bine văzuți în divanele literaturii ocârmuite de „Amăicălițului” și de ideologii săi din teritoriu, se prefac că nu iubesc sub nicio formă poezia cu vers clasic. Culmea e că, la parangheliile lor bahice, nu recită decât poezie în vers tradițional, cu autori începând de la Eminescu, trecând prin Panait Cerna și Macedonski, venerându-i pe Nichita și Sorescu, mai ales în privința versurilor ritmate ale acestora din urmă, stihuri care sunt mai lesne de reținut, de către mințile lor sofisticate, și ajungând la „banalele” versuri ale lui Păunescu, Dinescu sau Spiridon Popescu, gorjeanul acesta fiind, pe bune, un fel de Jack Prevért de ultimă oră sau „un diavol bine dispus”, cum ar spune conjudețeanul nostru, criticul Paul Aretzu.

Când ies din cârciumă, genialii noștri, neștiindu-și propriile versuri pe de rost, vorbesc despre căutarea sensului pierdut în poezia contemporană, despre sfidarea retoricii în post-modernism, sincronism, legea mutației estetice, despre Penelope cu sâni de piatră, apoi, recită din nou, cu gura plină, pe regretatul Emil Brumaru, singurul poet român postbelic acreditat de Dumnezeu să scrie genial fără perdea, și despre Premiile Eminescu, pe care le-au încasat niște gagici cu sânge în instalație, ce nu se sfiesc să introducă pe șleau organele de ambe sexe în operele lor care rezistă eroic timpului, de la semănatul porumbului până la tăiatul cocenilor, și care provoacă genialilor bucurii supreme, plăcerea lor erotică devenind pentru ei o formă a extazului solar.

Dar, ce mă bucură, totuși, la acești gangsteri ai poeziei de azi este faptul că deși, oficial, strâmbă din nas, când aud și citesc poezie în versuri cu rimă, ei tot timpul o reinventează și o aplaudă, citează din clasici, în sinea lor, în intimitate sau într-un cerc restrâns, sub influența mărinimosului zeu al viței – Bachus. Genialii, panglicari cu două fețe, una de buletin și alta de pașaport, detestă poezia „în dulcele stil clasic”, dar o recreează înlăuntrul lor, ceea ce nu e rău, pentru omenire; nu o caută, dar o găsesc întotdeauna. Și dacă n-ar fi știut nimic despre ea, având în vederea junețea lor îmbătrânită în gaguri, prestidigitații și culise literare de ultimă oră, ei tot ar fi descoperit-o. Parcă-i aud hăhăind apoteotic:

„Dintr-un bolovan coboară
pasul tău de domnișoară.
Dintr-o frunză verde, pală,
pasul tău de domnișoară.

Dintr-o înserare-n seară
pasul tău de domnișoară.
Dintr-o pasăre amară,
pasul tău de domnișoară.

O secundă, o secundă
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roșcată fundă.
Inima încet mi-afundă.

Mai rămâi cu mersul tău,
parcă pe timpanul meu,
blestemat și semizeu,
căci îmi este foarte rău.

Stau întins și lung și zic,
Domnișoară, mai nimic,
pe sub soarele pitic,
aurit și mozaic.

Pasul trece eu rămân.”

(În dulcele stil clasic – Nichita Stănescu)

Share

Permanent link to this article: http://linia1.ro/genialii-bifrons-ai-liricii-contemporane/