Print this Post


„IARTĂ-MĂ, TĂCERE”, O TRILOGIE PRIN CARE ELA NICOLAU SE ISPĂȘEȘTE PE SINE

Viața, în sensul exasperării a ceea ce e istoric în destinul unui om, este tratată cu maximum de luciditate și poezie de către Ela Nicolau, ale cărei nobile tristeți sunt transformate într-un roman care, cu siguranță, va marca un nou început în literatura de confesiune a „patriei noastre bune, populare și române”, cum ar spune scriitorul basarabean, Paul Goma, cel care a definit magistral, până la lacrimi, Arta refugii… Titlul cu totul și cu totul metaforic, ne duce cu gândul la „Cartea șoaptelor”, scrisă de armeanul Varujan Vosganian, numai că, de data asta, romanul actualei soții a liderului formației ARHAIC, românul integral, Nicolae Doboș, este scris de un om cu totul și cu totul moral, care ne înfățișează, nouă muritorilor de rând, o poveste fascinantă ce urmează traseul clasic al copilăriei, adolescenței și al vieții.

Îi regăsim aici pe Antoine de Saint- Exupery, pe Ion Creangă și pe Alphonse Daudet, în agitația oarbă a vieții… Regăsim, în această vastă lucrare de proză, privirea pură a melancoliei, cea care, așa cum spunea Emil Cioran, în „Amurgul gândurilor!”, „ne face să credem că femeia a fost, cândva, tovarășa noastră în Rai.”

ela nicolauRostire și destin, cartea doamnei Ela Nicolau, așa cum însăși domnia sa ne spune, poartă în ea prea multă iubire, o iubire ca o povară, pe care protagonista noastră a împrăștiat-o peste tot, pe unde a călcat. „În loc să scap de ea, spune autoarea, creștea la loc în mine, dureros. Am dat-o cerului și soarelui, au vrut-o pădurile și păsările. Am dat-o oamenilor, care n-au avut nevoie de povara iubirii mele.”

În ciuda experiențelor sale de viață, întristătoare și scrise cu propriul ei sânge albastru, de prințesă moldavă, Ela Nicolau surâde. Surâsurile sale sunt literatură pură și o povară voluptoasă pentru cel care le împarte, dar și pentru cel care le primește… Ela Nicolau scrie cursiv, atractiv, firesc și natural și, mai ales, cu o generozitate, față de cititor, ieșită din comun. „În cazul meu, vorbim de o îndrăzneală”, spune Ela Nicolau. „Cine știe? Poate m-am născut cu vocația zborului spre lumină, deși aripile mi-au fost, adesea, frânte”, declară ea într-un interviu acordat cunoscutei ziariste și scriitoare, Carmen Dumitrescu… Scriitoare de introspecție a propriului ei suflet, în interacțiune cu relele lumii care ne înconjoară, Ela Nicolau scrie în așa fel încât mii de suflete se regăsesc în oglinda trăirilor sale, trăiri generatoare ale unor fântâni arteziene de lacrimi, care au curs tumultos în propriu-i sine…Scrie maiestuos despre condiția omului simplu.  A „omului neînsemnat”, deși, pentru ea nu există om neînsemnat. Ba, chiar, spune Ela Nicolau, că mai însemnate i se par „persoanele care-și poartă crucea cu decență, spre deosebire de cele care se cred însemnate, pentru că au avut unele atu-uri la start.” „Eu sunt cu sufletul alături de oamenii buni, de oamenii sărmani. Pentru că am fost întotdeauna la fel ca ei”, spune ea în același interviu acordat ziaristei Carmen Dumitrescu.

Atmosfera patriarhală, în care ea și-a trăit copilăria, cu toate spaimele vremilor de atunci, este redată cu o simplitate clasică și cu o sinceritate debordantă… „Bunelu era un om simplu și foarte cinstit. A muncit o vreme, ca om de mare încredere, la boierul Handoca, care i-a dat în proprietate, o livadă și ceva pământuri de-ale lui, care nu avea cui să le lase moștenire. După ani grei petrecuți în război, a mai primit ceva pământ de la stat, dar n-a apucat să se pricopsească (…) La vremea când un nou cap s-a oploșit pe același stat, nici nu i-au mai dat pe cât i-au luat.”

„Familia ne-a fost dată fiecăruia, așa cum a vrut Dumnezeu. Nu port nici meritul, nici vina pentru cum a fost să fie”, ne spune profetic scriitoarea cu obârșii moldovenești, stabilită de ceva timp în Teleorman. Vorbele sale ne amintesc de vorbele mătușii Ana, din „Moara cu noroc”, cea care, după tragedia  care s-a întâmplat în celebrul han, a conchis: „ Așa le-a fost dat!”  Sau: „Puritatea copilăriei își poate face rai de frumusețe în orice loc de pe pământ. Copilăria mea și-a găsit frumusețea într-un colț de rai”.

Ce frumos e în sufletul doamnei Ela Nicolau, atunci când spune:

„Satul în care m-am născut era ferit de ochii lumii ( …) Mămica mea era o femeie dintr-o bucată; bună la suflet cu toată lumea, rea de gură sau repezită cu cine n-o lăsa în pace, foarte iute la minte și foarte pricepută să scoată bani din piatră seacă” (…) Am rămas toată viața cu sufletul unui copil dornic de joacă, care n-a avut niciodată destul timp pentru asta.” (…) Eu cred că tatăl meu nu era un om rău de felul lui. Avea sufletul chinuit de revoltele propriilor fapte (…) La mine, nu avea puterea să țipe. Nicio înjurătură nu mi-a fost adresată direct (…) Poate simțea că eu îl înțeleg și îl iubesc așa cum este, fără să-l condamn. (…) Prima data când am făcut mămăligă, aveam zece ani și eram singură acasă. (…) Cel mai mare răsfăț pe care l-am oferit surorilor a fost o turtă subțire de făină muiată în apă, pe care o coceam pe plită, apoi o umezeam puțin, presăram zahăr și făceam o ruladă veritabilă…”

Valorile fundamentale, Familia, Dorul și Casa părintească, apar pregnant în romanul „Iartă-mă, tăcere”, până într-o zi, când ea, scriitoarea Ela Nicolau, care este și protagonistul acestei cărți, s-a simțit „ca o jucărie măruntă la discreția hazardului”, iar „casa părintească devenise o amintire pe care dorul nu se grăbea s-o învie.” Gălbiorii, pâinișoarele, hribii, zbârciogii, bureții de spin, ghebele sau opinticii, leurda și hasmațuchii, toate acestea bunătăți ale copilăriei rămăseseră undeva în urmă, atunci când viața, cu toate subteranele ei, a năpădit-o: „Nu știu precis de unde vin și unde mă duc. Nu știu nici măcar cine a făcut primul pas uriaș, pentru începutul meu. Plânsul l-am avut de la prima suflare de viață!”

După o copilărie și o adolescență nu tocmai fericite, pe eroina noastră o așteaptă o căsnicie la fel de zdruncinată, în care, așa cum spune scriitorul român de expresie ucrainiană, Mihai Traista, întâlnim scene memorabile similare celor din romanele lui Vladimir Sorokin, Iurii Andronovici sau Venedikt Erofeev.  Iată un exemplu edificator, care ilustrează un moment în care se desparte de primul ei soț, iar sora ei intervine, intrând direct în dialog cu acesta: „Ce vrei de la ea, măi bețivan nenorocit, ce ești?” „Să-mi dea hainele pe care i le-am cumpărat!, a răspuns el cu tupeu.” „Daaa? Asta vrei? Panaghia mă-tii de alcoolic! Stai așa, că ți le dă pe toate!” (…) „Sutienul este al lui? Dă-i-l! Ia sutienul, în dumnevranghelii mă-tii, să te spânzuri cu el, poate scapă lumea de un nebun ca tine! Chiloții sunt ai lui? Dă-i jos! N-auzi, fată? Dă jos chiloții mai repede, să și-i pună pe capul sec și să dispară din fața mea!” (…) „Atunci, mi-am dat și eu seama, spune Ela Nicolau, cât de fricos este amărâtul de soț al meu care făcea pe viteazul cu mine, doar pentru faptul că am avut nenorocul să mă nasc cu ceva mai mult bun-simț decât el.”

„Iartă-mă, tăcere” este o carte, în două masive volume, de un realism dur, o carte impregnată pe alocuri cu un realism magic, având în vedere poezia interioară a acestei ample trilogii, care îmi aduce aminte de romanul Hertei Muller, „Leagănul respirației”, în care se împletește, magistral, suferința cu poezia și cu lăuntrul frumos și curat al autoarei. E o carte tristă și caldă în același timp, o carte în care autoarea, ELA Nicolau, aleargă în căutarea sa, în speranța că, în sfârșit, își va ieși în cale. Ea știe să asculte lumina sufletelor, care uneori cântă, creând din sensul spiritual al propriei nefericiri, o stare poetică prin excelență și ispășindu-se prin acest roman fabulos, trăgând cu coada ochiului în propria-i oglindă: „ Totu-i să nu privești adânc într-o oglindă. Riști să te sperie pustiul și să nu te recunoști. Și hamurile se pot rupe. Obișnuința își ia mâna de pe tine. Te lasă fără apărare (…) Viața înhamă omul la sclavie. Nici spiritul nu zburdă liber, de vreme ce necesitățile primare îi pun frâu.”

Felicitări, Ela Nicolau!

Dumitru Sârghie

Permanent link to this article: http://linia1.ro/iarta-ma-tacere-o-trilogie-prin-care-ela-nicolau-se-ispaseste-pe-sine/