Print this Post


ÎN POEMELE LUI NICOLAE NISTOR, UNEORI, GHILOTINELE ÎȘI CONCEDIAZĂ CĂLĂII…

Prietenul meu Nicolae Nistor, cu care m-am aflat de multe ori pe contrasens, de dragul poeziei și al polemicii, care generează lumină și echilibru, scrie poezie în filigran cu „lama de ras a destinului”. El își permite să dea sfaturi îngerilor, călcând maiestuos pe cărarea metaforei „cu picioarele goale ale onestității”. E ca un stejar viguros cu „rădăcinile suspendate ” spre cer, prefigurându-și, prin sângele lui verde, celebrele iubiri „cu gust de Marsala”.

Născut și nu făcut la „apelul bocancilor” poetraștilor care au scris infinit mai mult decât au citit, poetul Nicolae Nistor merită titlul de „Ministru de conștiință al noii poezii vâlcene”, titlu pe care i-l acordă Editura ARENA ARTELOR și ziarul LINIA ÎNTÂI din Slatina,  grație faptului că domnia-sa concepe poezia ca pe o altă formă a temporalității, alcătuind, prin poemele sale, imaginea unui timp vertical, care curge în sine, dar, mai ales, în afara sinelui, cărțile sale luând-o razna prin țară și făcând obiectul unor frumoase cronici ale criticilor de specialitate, publicate în reviste aflate sub raza de influență a Uniunii Scriitorilor din România.

Înfrângerea substanței anonime a omului, prin poezie, se manifestă plenar în cazul acestui poet, creația sa luându-și, fără drept de apel, un pașaport pentru eternitate.

carte nistor nicolaeBănuiesc, de altfel, modul în care se insinuează Nicolae Nistor în paradisul poetic al vremilor moderne, el având antecedente serioase în ceea ce privește  lunecarea dinamică, în timp, a versului alb, precum și plusul de unicitate, care-l diferențiază de ceilalți poeți vâlceni, și mă refer la cei cărora le-au murit lăudătorii și se autoconsideră mai galonați decât autorul nostru, cel care a scos la sfârșitul anului trecut volumul de poeme „Elefantul din vitrina de cristal”, la prestigioasa editură ECREATOR din Baia Mare.

Nicolae Nistor este un poet vâlcean care lucrează cu „ochiul sufletului”, tematica poemelor sale cuprinzând aspecte subtil politice și sociale, pasteluri de timp și răstimp, cugetare filosofică, dar și un erotism de o remarcabilă finețe… El este un alt fel de trubadur al iubirii, care nu calcă pe cărări bătătorite de alții, rafinând până la sublimitate sentimentul de dragoste, fiind în fapt un cântăreț al esențelor și parfumurilor feminine, perceptibile doar de către cititorii cărora le plac rafinamentele cărnii și sângelui, precum și cântul subțire din frunză… Că doar nu te duci  cu taragotul să cânți femeii iubite… „Femeia este pântecul acestei lumi, / este placenta de nemurire”, ne spune autorul volumului „Elefantul din vitrina de cristal”, om greu de munte, cum ar spune Petre Țuțea, vâlceanul nostru fiind el însuși un fel de elefant care calcă „atent printre bibelouri / să nu-și strivească visele”, schimbându-și, din când în când, oglinzile dinlăuntru, ca orice poet care se respectă și care se află într-o perpetuă ascensiune.

Generos prin fire, Nicolae Nistor acceptă, din când în când, ca onor cititorii lui să-i răpească „femeia din vise”, ca să simtă și ei dimineața ca pe o naștere și, de ce nu?, „puțin erotism într-un cazinou ieftin”, unde „ cuvintele zboară / asemeni aripilor frânte /care se recompun / ca un dans divin ”, nu strică nimănui.

Ecoul strigătului său transcedental îl cuprinde pe cititor „până la surzenie”, chiar dacă în ochii iubitei el este „o adiere care pleacă”, pe „muzică de Bach” și „aromă de cafea.”

„Și, până la urmă, ce are caviarul cu Pascal / sau un bărbat simplu, cu o femeie bogată?”, se autointeroghează poetul în poemul „Cu CEC fără acoperire”, dominat fiind de „șotronul speranței” din copilărie, deși viața și vârsta-i plâng, uneori: „Când mama a strigat, / Dumnezeu ne-a dat / întâlnire cu viața.”

Ca orice creator veritabil, Nicolae Nistor își lasă singurătatea amanet la bufetul din gară și are tupeul de a înțelege „desprinse iubiri / din ceasul timpului.” Între spațiu și umbre, Charlotte împarte flori îndrăgostiților, iar poetul își pune sufletul în poalele iubitei și-i povestește acesteia, de fapt, lumii întregi, cum s-a salvat poporul român prin Cioran, anticipând, parcă, discursul recent al președintelui Uniunii Europene, Donald Tusk, care a vorbit atât de luminos despre virtuțile poporului român… „ Cioran era la coadă / la „adidași” – / ascuns între paginile / ziarului Scânteia (…) Liniștea pe care / o visam atunci / era ascunsă /  în cărți salvatoare… / Cioran ne salva / de disperare, / de singurătatea / ascunsă-n mulțime, / parcă nu era de ajuns.” ( Cum ne-am salvat prin Cioran)

Deseori, Nicolae Nistor se purifică, aproape religios, cu ploaia din el, salvând astfel postmodernismul clipei și savurându-și, duios, cafeaua zilei: „Spală-mi picioarele / cu ploaia din mine, / să nu mai fiu orb, / când ești cu mine.”

Într-o vreme când, pe piața poeziei, impostura își face din ce în ce mai mult loc, Nicolae Nistor are mereu câte un as în mânecă, reușind să stea departe de turmă și cât mai aproape de aerul rarefiat al autenticității, și asta grație dialogului pe care el îl are cu îngerii, ascunzându-și toamna în frunze și căutându-se în apele sinelui, cu o mână subacvatică, taman cea cu care el configurează pe hârtie melodia sufletului, în pași de vals alb, și punându-și fântâna versului la răscruce, ca să-și potolească drumeții setea de poezie…

Despre patriotismul cu simbrie al zilelor noastre, poetul lasă posterității rânduri memorabile: „Teatru absurd, aproape chel, / lumea este adunată, / discursuri fără bucurie, / doar copiii știu viitorul. / dar într-o limbă străină de glie (…) Ăsta-i patriotismul cu simbrie…/ Trec armele grele spre cimitire, / coborând peste șoareci, peste mine, / peste tine.” (Patriotism cu simbrie)

În zborul său alb, aidoma zborului unui albatros, poetul Nicolae Nistor este un „hoț al dimineților”, un lotru, în poemele căruia copacii pleacă la plimbare, spre liniștile finale ale neantului, în nopțile de lumină ale rotirilor femeilor goale, cu vise alunecând în timp și sincerități la vedere…

„Elefantul din vitrina de cristal” este un volum prețios care se plimbă nestingherit prin redacțiile publicațiilor literare ale țării, acolo unde împătimiții de poezie bună mai au încă liniștea, candoarea și răgazul să citească pendulațiile inimii unui poet al cărui nume a depășit demult granițele județului Vâlcea: NICOLAE NISTOR!

Îmbucurător este și faptul că, în poemele sale, ghilotinele își concediază, uneori, călăii. „ Fiecare zi este o sentință, / care se plimbă pe stradă / până la ore târzii. / Cum poți să scrii despre / lucrurile ascunse în oameni / când lumea este plină de speranțe? / Astăzi, călăul acela nenorocit / a plecat pe altă stradă, / asistă la un spectacol, / unde alt confrate este vedetă.”

Permanent link to this article: http://linia1.ro/in-poemele-lui-nicolae-nistor-uneori-ghilotinele-isi-concediaza-calaii/