Print this Post


ION SORESCU – UN OM IZGONIT DE PĂCAT PE PĂMÂNT, PRIMENIT DE CUVÂNT!

Când luna se îmbracă în mireasă, „plânge peste timp lumina”, iar poetul Ion Sorescu adastă cu palmele peste sânii și coapsele iubitei sale din vis, stingând reciproc avantajos, focul dragostei comune, „În poiana cu dantele”.

Focul interior al iubirii platonice este leit-motivul artei sale poetice, un fel de Iad, care arde necontenit, acesta invocând Cerul, ca să-i stingă văpaia cu săgeți de apă, adânc mușcătoare în carnea-i incandescentă și trimițându-l să rătăcească cu iubita prin ploaie.

„Mugurii de ger” (…) / Șușotesc a… poezie”, într-o „simfonie albă”, iar îndrăgostitul nostru, întroienit de versuri, își vede iubita plutind și „topită într-un sărut”. (Zăpezi)

Romantic incurabil, poetul adoarme „pe pat de vise”, luna plânge „Cu rouă-n cupe de petale”, iar inimile îndrăgostiților se îngemănează cu iarba.

ion sorescu 1Trubadurul își ia sufletu-n căușul palmei, rătăcindu-se în noapte, iar iubita sa, cu „eleganță de egretă”, se-velește cu luna, ca să poată rătăci cu el prin Paradis.

Oameni buni, poezia lui Ion Sorescu este zămislită în taina nopților luminate de fiorul dragostei, când violinele tac și tâmpla i „se sparge-n noapte.” (Vals în noapte) El dezbracă, apoi, în tihnă, anotimpul renașterii, „însăilându-i (iubitei-n.r.) nurii, / Cu palmele plăpânde și-atingere de buze.”

Femeia lui dragă curge în el ca focul, găsind până la urmă soluția stingerii: „Doar foc cu foc se poate stinge” (Doar tu), cu fardul nopților confuze, cu Fluturi răvășiți pe buze.”, fiindcă, nu-i așa?, „Toate, toate sunt sărut” (Toate)

Păduri de maci, dantele de câmp, mări de stele și șoapte rebele, ceruri cu valuri, palate de vise, iată, dragi cititori, terminologia lirică a unui poet autentic, despre care, cu doi ani în urmă, am scris pozitiv, întâlnindu-l într-o antologie cam înghesuită, în care mulți autori nu prea aveau ce căuta pe acolo… El, însă, strălucea…

„Haiduc uitat de timp” și „pian hodorogit”, cum se auto definește, în poezia „Sunt”, Ion Sorescu așteaptă vântul să-i mângâie clapele, presimțind sărutul iubitei „în despletiri de simfonie”. El își „jefuiește”, în stilu-i caracteristic, iubita, „Ascuns prin florile din câmp”, fiind deja un celebru jefuitor de sentimente și săruturi, la drumul mare.

Himera lui, femeia lui, dispare, uneori, morganatic, prin fânețele lunii, rătăcind prin lume și lăsându-l singur pe ulicioara copilăriei.

Ploaia revine magic și straniu, în poemele sale, îndeosebi atunci când El și Ea orbecăiesc prin culorile toamnei, el prinzându-i iubitei cioburi de lună în păr, și făcând dragoste cu ea „noaptea ca hoții”. Iată o metaforă contemporană, pe care politicienii o utilizează în scopuri infracționale, de-a dreptul.

Bulgări de soare și pescăruși mușcați de lună îl determină pe protagonistul nostru să-și dezbrace iubita de straie cu dinții, cei doi eroi de LOVE STORY, întinzându-și trupurile pe plajă și împlinindu-se, flămânzi, de ei înșiși.

E atâta romantism, vrajă și fior metafizic, în poezia lui Ion Sorescu, încât gândul mă duce pribeag prin poezia lui George Țărnea, regele liricii noastre de dragoste, încă nedetronat de cineva…

Să stai cu iubita noaptea în Mare nu e la îndemâna oricui. Ion Sorescu este privilegiat de Dumnezeu și pornește, cu drăguța lui, cea cu sânii striviți de spumă, „pe-a apelor cărare”, într-o noapte de basm, când „Felinarele pe boltă / Se aprind, clipesc feeric.”

Ninsori cu heruvimi și abajururi cu licurici le luminează trupurile împleticite unul în celălalt, ca „Două fiare flămânde-n încleștare.” Femeia devine lichidă, îl locuiește, se prelinge năvalnic în trupul lui, „mireasa lui în rochie de alge” punându-i inima-perlă, într-o scoică străvezie…

Poetul își bea iubita până la fund, aceasta „Răspândind în jur miresme, / De salcâm înmărmurit, / O poiană-mi este palma, / Pașii tăi m-au înverzit.” (Într-o dimineață).

Poezia lui Ion Sorescu este remanentă, fiindcă, prin ea, curge duhul versului clasic, pe care „savanții” de tip nou ai versului alb, și aici mă refer găunoșii și ipocriții acestui gen, nu la cei de substanță, îl repudiază, strâmbând din nas… De altfel, Ion Sorescu nu este adversarul versului alb, ci al versului alb lipsit de inimă, de melodie, de metafizică… Fiindcă, un vers alb, fără fiorul transcedental, „E ca și când intrând în casa ta, / Ușa ți s-ar deschide tot în stradă!”, ca să-l cităm pe Mircea Dinescu, adept al versului clasic.

Gândind „cuvinte nerostite”, Ion Sorescu se întoarce în timp, schițând peisaje rurale și viziuni semănătoriste, iar prin trecerile și urmele sale îi apare chipul suav al mamei: „Mă sfâșie, mi-e dor, mai vreau pe tâmple / Să-mi curgă mâini a binecuvântare, / În carne, golul urlă și mă doare, / Prin chipul mamei, Dumnezeu îl umple”. (Urme)

În marea lui trecere, ducând timpul în spate, din când în când, poetul obosește, secundele i se par „bolovani din prunduri”, nădejdea fiindu-i în „jertfa întrupării”, omul „frunză-n vânt”, așteptând, precum seceta, „Mila Tatălui ceresc”, într-un oraș al „teilor despletiți”.

Scânteietoarea metaforă „Mireasă dantelată-n piatră” ne readuce în memorie sacrificiul creației și creatorului din „Meșterul Manole”, fiindcă – nu-i așa? – din zidul Mănăstirii Curtea de Argeș, dacă-ți apleci urechea și sufletul, se aude și azi în surdină, plânsetul Anei.

Jertfe, învieri, întrebări, întoarceri și himere, gânduri-rânduri, gesturi printre „petale de hârtie”, gânduri de seară și doruri înveșnicite de lumină. Poezia lui Ion Sorescu este un jet de lumină în penumbră, care-i penetrează pe oamenii „salvați de cruce”, în timp ce, singur, doar cu eul său, poetul stă pieziș în sine însuși „Și merge din greu, / cu fulgi de suspin în sufletul său”. (Singur)

Iubita sa – „o candelă aprinsă, / Într-o noapte de tăcere”, se dezbracă, adeseori, de el, alungându-l în ger, fiindcă, așa cum spunea un poet grandios (Gheorghe Pituț), „Numai la frig se mai păstrează / și bunătatea și credința”.

În ziua de Florii, se răstignesc păcatele lumii, Zburătorul îi lasă iubitei „pe masă, un sărut” și ia cu el, la plecare, tot ce îl doare, plângându-și soarta „cu cerul stins în palme”.

Imagini și metafore debordante , care persistă în mintea cititorului de bună-credință… Poetul urcă, urcă spre înălțimile rarefiate ale poeziei autentice, conștient că acest urcuș al spiritului liric „nu-i o joacă de copii, / e riscul nebun să se poată o singură dată”.

Ce vrea să ne spună, aici, Ion Sorescu? Că la înălțimea poeziei adevărate urci scara, treaptă cu treaptă, prin iubire, poezia fiind amintirea spiritului, așa cum parfumul e amintirea florii.

Vânt încurcat în pletele iubitei, poetul „bea cucută în buza nopții”, definind, ca nimeni altul, iubirea: „Două dorințe lovite în zbor”. Nu-i așa că n-ați mai întâlnit această imagine până acum, dragi cititori?

„Dincolo de ușă / ești tu / lipită de pască / ți-e dragă / dincoace eu / la piept / cu respirația ta. / Ce greu. / De o parte / iubire / de cealaltă tăcere / între noi, atâta durere” (Ușa)

Iată un fragment care ne introduce parcă în nemurire pe „Ușa interzisă” și misterioasă a lui Horia Roman Patapievici, Ion Sorescu dovedindu-ne astfel, fără putință de tăgadă, că poate să facă artă pentru artă, bântuind prin timp, după trupul răvășit de dorințe al iubitei universale.

O altă definiție, scrisă cu sânge albastru de Ion Sorescu, este și cea a poetului: „Om izgonit / de păcat / pe pământ / primenit de CUVÂNT!”

În poezia lui Ion Sorescu, Cosmosul trepidează, iar „Stele se sinucid”, aruncându-se „peste balustrada universului”.

Autorul nostru lămurește cititorul, spunându-i, până la urmă, că tot acest travaliu poetic remarcabil, toată această grindină de metafore și iluminări metafizice, toate aceste demersuri lirice se pot reduce la un sărut: „Am vrut / să-ți las / de la-nceput / pe sân / pe coapsă / și pe gât / un mic sărut (…) și-atât.”

Întâlniri și înserări, împliniri și tristeți în iubire, „Trăiri ce se aprind în cuvânt”, anotimpurile îndrăgostiților, fire de gând și patimi, femeia, ca o tainică mirare, feerii carnale și contopiri, picioare feminine arse de săruturi, avalanșe de doruri, cenușă și lacrimi, metafizica miresmei, spaime și petale triste, inimi răvășite, prăvălite în iarbă, adâncuri de suflet… iată, ce are în fața sa Măria Sa Cititorul, iată universul poetic ion sorescian al acestui domn, care are lirismul înfipt în carne.

Preabuni cititori, citiți poezia lui Ion Sorescu, cel care „Cu ochii spre cer” scrie despre dragoste, cu toate luminile și umbrele acestei născociri divine, care este de-un veleat cu mărul adamic!

Dumitru Sârghie 

Permanent link to this article: http://linia1.ro/ion-sorescu-un-om-izgonit-de-pacat-pe-pamant-primenit-de-cuvant/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *