Print this Post


Moartea unui artist boem (In memoriam – Constantin Stanciu)

Odată cu anii vârstei a treia începem să pierdem. Si tot pierdem. Multe si de toate. Ne pierdem tinerețea, ne pierdem sănătatea, ne pierdem încrederea în oameni și speranța că vom mai putea realiza ceea ce ne-a scăpat de-a lungul vieții trecute. Rămâne să trăim în continuare, bântuiți de tristețe și melancolie. Dar poate că asta-i viața și altfel nu se poate

Se vede că sunt trist și nostalgic, dar am toate motivele. Pentru că mai zilele trecute, acum, când se trage cortina peste o primăvară atât de capricioasă, a plecat dintre noi, pentru totdeauna, un foarte bun prieten al meu, scriitorul Constantin Stanciu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Oltenia, un intelectual rasat, binecunoscut și apreciat în breasla scriitorilor olteni și aproape deloc cunoscut la nivel național , cu toate că ar merita cu prisosință.

constantin stanciu liA murit ca un Poet autentic, adevărat, cum a și fost, adică dezamăgit, sărac, trist, ignorat pe nedrept și, esențial, a fost luat de bunul Dumnezeu cam prea devreme. Mai avea atâtea de spus ca scriitor. Și nu doar ca scriitor, ci și ca grafician, ca pictor sau sculptor. A avut un talent artistic nativ de largă deschidere.

De-acum nici Constantin Stanciu nu mai e. A plecat dintr-o lume strâmbă în lumea  „drepților”, dar important e că n-a trăit degeaba. Ne-a lăsat o operă consistentă, cărțile lui scrise într-o limbă românească impecabilă, fac onoare oricărei biblioteci, fie ea personală sau publică.

Într-o viată de om cu lumini și umbre , a trăit impetuos și năvalnic, într-o lume în care s-a simțit străin, într-un exil autoimpus în spațiul restrâns al gospodăriei familiei sale din satul natal, Proaspeți-Curtișoara, lângă Slatina. Om de o sensibilitate și o timiditate aproape incredibile s-a dăruit total operei sale, tratând societatea cu indiferență, într-o atitudine fățișă de frondă. Ceea ce o societate care disprețuiește talentul și premiază hoția merită cu prisosință.

În adolescența noastră, anii ’70, anii tinereții noastre plenare, Costică, cum îi spuneau prietenii și colegii, era o vedetă a orașului. Elev la un liceu prestigios, cel pedagogic, încă de pe atunci poet recunoscut și apreciat, nu era culegere de poezie tipărită la nivelul orașului sau al județului în care să nu fie prezent și el cu una-două poezii. Fotbalist la Dinamo Slatina, prima echipă a orașului și a județului Olt, un adolescent frumos, înalt, blond, cu ochi albaștri, Costică se învârtea în cercuri înalte, adorat de cele mai frumoase fete ale orașului, pentru care eu și alții ca mine nici nu existam, care lui îi ciuguleau din palmă, cum se spune. Mergeam la stadion, elevi și profesori, ca să-l vedem pe Costică, vedeta incontestabilă a școlii. În culmea gloriei, e greu să reziști ispitelor Si se pare că n-a rezistat și s-a lansat într-o boemă nefastă, ce  a condus implacabil la suferința de mai târziu. Dar toate trec. Și bune… și rele.

A devenit dascăl, învățător, postură din care a slujit Școala românească cu vocație și dăruire, fără să aștepte vreo recompensă specială. Știa din școala pedagogică, de la Albert Einstein cetire,  că „numai o viață trăită pentru alții merită cu adevărat trăită”.

Ei bine, peste ani, băiatul acesta de mare succes, colegul meu de la „ fabrica de învățători” din Slatina, cu care atunci nu eram decât coleg, făcând parte din cercuri diferite, a devenit în ultimii ani un foarte bun și drag prieten al meu. Reuniunile noastre, doar telefonice din păcate, au devenit din ceea ce mai dese și mi-au permis să descopăr cu surprindere maximă un mare timid, un om retras în singurătate dintr-o realitate ostilă, contrară aspirațiilor lui. Vorbeam mult și des, îl simțeam mereu trist și cufundat în gânduri negre. „M-am sinucis în gânduri”, dragă Fif, îmi spunea mult prea des, autocitându-se. L-am îndemnat să iasă în lume, să meargă la întâlnirile scriitorilor olteni, unde era invitat totdeauna. Îmi spunea că nu se simte în elementul lui și, conștient de propria valoare, deplângea tendința inflaționistă de sporire a efectivelor breslei. De gura mea, a mers la o astfel de întâlnire și a fost foarte dezamăgit. S-au certat ca chiorii, a fost ceva gen „vrajbă pentru importanță.“ , nu e pentru mine, mi-a mărturisit cu dezamăgire.

Dragă prietene, îmi va fi greu să uit că te-am pierdut. Mă consolez însă cu gândul că de azi ești mai aproape de Dumnezeu, că te vei întâlni cu domnul diriginte, ilustrul nostru mentor, profesorul Gheorghe Ungureanu, care te-a iubit și prețuit enorm, cu dragul nostru coleg  Aurel Lu… Lu… Luță, singurul din clasă cu care „te” concurai într-ale poeziei, și el plecat mult, mult prea devreme din această lume.

Dumnezeu să vă aibă în pază pe toți!

Alexandru Fifoiu Delaseaca

14 mai 2019   

Permanent link to this article: http://linia1.ro/moartea-unui-artist-boem-in-memoriam-constantin-stanciu/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *