Print this Post


NICIODATĂ NU E TÂRZIU ÎN SUFLETUL LUI GRIGORE CĂLIN

Medicul veterinar Grigore Călin „recidivează ” liric și salutar cu o nouă carte de poeme , intitulată „Deși târziu”. E un manual de suflet, de dumnezeire, de dragoste de vatra strămoșească și, mai ales, o carte a nostalgiei căutării sensului pierdut. Da, „Deși târziu” este un volum al unui suspin îmbinat cu un surâs, surâsul poetului în amurg. E vorba de amurgul vieții, de toamna toamnelor vieții. Fiindcă, nu-i așa, „îi datorăm lui Dumnezeu toată spaima aceasta de viață, ca și îngăduința de a o sfârși cândva”, cum spunea, în superba sa carte de eseuri „Homo Posteritas”, poetul Claudiu Iordache, șeful primului guvern post-decembrist, carte căreia am avut onoarea să-i scriu o post-față, în anul 2008, când eu însumi i-am reeditat-o…

Cunoscător al sufletului țărănesc, poetul Grigore Călin deplânge condiția socială a țăranului român, trăitor în aceste vremuri huliganice, țăran român care nu mai are demult puterea de a se împotrivi stăpânirii asupritoare, ajungând o biată exponată de Muzeu: „ Acum, Puterea prost croită, / Ironic, ți-a făcut muzeu, / În pasul vremii nevoită, / Ca să te vadă-n expozeu. / De ce nu te ridici din umbră ? / Că ai și tu un Dumnezeu!” (De ce nu vrei?)

carte grigore calinÎn poezia „Eu trebuia”, Grigore Călin susține că ar fi trebuit să se numească (metafizic vorbind) Copac, având crengi și lăstari viguroși cu care să sărute pământul. Regăsim aici ecouri livrești din „Gorunul” lui Blaga, în trupul căruia-i creștea poetului sicriul.

Grigore cântă și descântă întomnarea vieții în versuri remanente, majoritatea scrise în „dulcele stil clasic”, el întrezărindu-și drumul către „niciunde” sau, mai bine zis, către abis, închipuindu-se cosind în altă lume, învins fiind de tăișul unei săbii viclene, sabia cea de pe urmă, care te găsește și în gaură de șarpe: „Aș vrea să vină mâine / ca să îi fac pe plac / De-ar fi să fiu plecat / de-acasă / când soarele apune, / Mă va găsi la coasă, / Cosind în altă lume.” (Cosind în altă lume)

Dar, ca orice poet cu talent, Grigore Călin aspiră la nemurire, la acea nemurire spirituală, când, împăcat cu soarta și cu Dumnezeu, omul are conștiința sinelui și a faptului că va lăsa ceva în urma sa.

La cele peste 70 de primăveri ale sale, poetul speră că are „o genă fără moarte”, care îl va propulsa în posteritate. Câmpul poeziei sale este luminat dumnezeiește, nici vorbă de vreo umbră, cărările sale de vise sunt stocate într-un ierbar, casele din poemele sale nu mai au coșuri pentru fum, livada a îmbătrânit și ea, toamna supremă i-a pătruns adânc în suflet, „în pas de felină”, copiii românilor sunt plecați prin cele țări străine, cu dorul în inimă, iar el, Poetul, se întreabă retoric: „De ce venim, de ce plecăm?” Răspunsul ideal ar fi: „De ce-am mai fi rămas?”

Mă opresc aici cu analiza poeziei lui Grigore Călin, invitându-i pe cititorii săi la lectură și la descoperirea sensurilor acestei cărți a amurgului, marcând aceste gânduri-rânduri cu poemul „Sufletul” care mi-a plăcut îndeosebi: „ Mă duc spre țărmul care nu are port la maluri, / Decât o întrebare ce spumegă pe valuri, / De ce mă sui pe valul înconjurat de-o chingă, / Când eu aștept Vasalul iubirea să n-o stingă!? / De ce mă duce vântul pe margini de pustiu, / Când nu mă-mpac cu gândul pe care stea să fiu!?

De ce mă duce valul la țărmuri ce nu sunt, / Când sufletul …,sărmanul, e toamnă și Cuvânt!?”

În concluzie… niciodată nu e târziu în sufletul lui Grigore Călin!

Dumitru Sârghie

Permanent link to this article: http://linia1.ro/niciodata-nu-e-tarziu-in-sufletul-lui-grigore-calin/