Print this Post


OGLINZILE CAMELIEI RADULIAN SAU DRAGOSTEA CA O COAJĂ DE OU ÎNTR-O BATISTĂ!

Poezia Cameliei Radulian nu poate fi văzută decât cu ochii sufletului. Cititorul trebuie să se folosească de ochii săi lăuntrici, pentru că altfel există riscul să piardă esența metafizică a unui demers liric plin de vigoare și originalitate. Sacralitatea poemelor Cameliei Radulian ține de formele noi ale curentelor dintotdeauna… romantism, simbolism, expresionism, dar și un freudism, într-un suflet covârșit de simțire. Versul ei alb, care, deși nu predomină în spațiul bogat al prețuitului său volum „Oglinzi”, apărut în anul 2015, la Editura Autograf, spre deosebire de versul alb, rigid și incomprehensibil al „noului val” poetic, cântă, doinește, țâpurește… Foamea de suflet a poetei Camelia Radulian atinge forma ei cea mai distilată în volumul sus amintit, în care totul este sacralizat: frunza, râul, ramul, vântul, trandafirii, iarba, cenușa vremii, bocetul, nisipul și țărâna: „Zilele mele, / repezi ca vara, / prin zăbrelele mâinilor. // Sunt numai scâncet, / la ușa uitării. Aproape frunză. / Aproape nimic. / Mă fac ecou / în gări părăsite, / plecând mereu, / niciodată venind / și nu mă mai vindec știind / că voi găsi lângă țipăt / trandafirii ciopliți / în talpa singurătății. / De tine, dragostea mea. (Aproape frunză, aproape nimic)

camelia radulian si dumitru sarghieDeși regăsim unele ecouri livrești din Nichita, Blaga, Țărnea, Esenin ori Bacovia, în concepția sa poetică, de iubire, de viață și de moarte, nu există loc de a imita pe cineva. Camelia imită, totuși, stări, fenomene și obiecte, pe care doar ea le vede și le simte, stări, fenomene și obiecte capabile să ne inducă nouă, cititorilor, pasiuni reale și noi viziuni despre lume și viață. Poemele sale, exact ca în teoria Abatelui Jean-Baptiste Dubos din „Reflecții critice asupra poeziei și culturii” -1748), se găsesc într-o continuă mișcare, sunt animate, agită inimile și dă naștere unor sentimente unice. Nonconformismul Cameliei este doar al ei și ține de viziunea aceluiași Dubos, care spunea răspicat, în epocă: „Niciodată regulile stricte nu au făcut un mare artist!”: „ Vino în toate / și-atunci vom pleca / și părul migdali înfloriți ne va cerne / beție de cai pe o vale de perne. / Din sângele crud, / Doi lăstuni ne-or zbura.” (Ca iarba)

Regăsim în cartea Cameliei miticul, spiritualul și sacrul, iubirea ca izbăvire, ca eșec și ca etern început, farmecul dureros și dulce al vieții, moartea și dorul, clasicul dor de Mamă: „Sărăcuța, mama mea, / A crescut iarba pe ea. / Sărăcuții, ochii ei, / s-au făcut floare de tei; / s-au făcut parfum de floare, / și-mi tot cad de prin frunzare.” (Bocet de nisip și de țărână)

În „Oglinzile” Cameliei plâng ploile verzi, anunțând plecări „dintre mușcatele lumii”, poștașii vin și se duc, aducând „pe la uși amânări”, regăsești flori de visuri, crini, fluturi și miei albi, în țintirimuri, lacrimi, „pe crucea mamelor plecate”, scrisori pe stele, pe viscol, culori prin care-ți iei rămas bun (verdele e culoarea din vis a Cameliei), răni provocate de „îngeri tăiați”, căci, nu-i așa/ „Viața e un tango tot mai lin” și „Sărutările noastre au tristețe de zaț, / Le sorbim absentând, în tangoul de fum.”

Poemul „Ca iarba” (căci, omul e efemer, ca iarba, după cum se știe), îmi aduce în minte, prin mesajul său, „Gorunul” lui Blaga, în trunchiul căruia autorul Trilogiei Cosmogonice, își prefigura propriul sicriu. Spune Camelia: „Când plopii vor smulge / din noi două cruci / vom pune pământul pe umeri de cuci, / foșni-vom ca iarba:/ mă duc și te duci…”

Revine în actualitate și epoca apusă a cavalerilor templieri, acei viteji care câștigau, prin lupte eroice, inima domnițelor singuratice: „Ar fi putut să o mângâie / cu mâini de tablă, de sub armura lui / de cavaler însingurat / adus de curenții lunii,/ sub teiul de la poartă. // Ar fi putut să-și taie oțelul / din dreptul inimii, / să lase să-i intre pieziș / tulburarea amiezelor leneșe, / când orașul răsuna a pustiu / și ea era întinsă ca o pisică tandră / în bătaia arbaletei, / în mirosul de ardei copți și iarbă, / în aburul ceaiului de mușețel / cu care îi oblojea rănile iluzorii. ” (Ar fi putut)

„Cu tâmpla zăvorâtă de iubire”, autoarea cantabilului volum de versuri „Oglinzi”, la a cărui lansare de la „Palatul Culturii” din Craiova am avut onoarea să particip, strecoară, ,,prin zăbrelele mâinilor” sale, versuri nemuritoare, într-o „vreme a iubirilor arse”, dar și a iubirilor „sfâșiate de trenuri”, ea plecând, din când în când, cu gândurile, din propriu-i anotimp, brăzdându-se „cu dureri mari cât Golgotele” și scoțând, de sub „rochiile sale subțiri, fără trup”, cântece necântate și poeme nescrise vreodată…

Și, în timp ce nebunii lumii „cu sânge pe dinți / mușcă prelung dumicați din părinți”, acest „glonț de măceș, într-un sânge văratic”, recte Camelia Radulian, femeia cu heruvimi în sânge, își rememorează propria copilărie: „Mi se lipeau de talpa goală sâmburi / mustind în carnea grea de corcodușe /și taine verzi cu umbre jucăușe, / cădeau râzând pe colțul meu de rai.”

Ploi după ploi, viață după viață, moarte după moarte, „doamne de fum” și mirese „de o zi”, nevindecate de timp, într-un oraș cu un Dumnezeu care tace, de parcă ar fi sechestrat într-o carantină aflată la o distanță egală de Rai și de Iad, într-„un abis cu fumegări de tei” și într-o „jelanie de viori” – iată, sintetic, universul poetic radulian, din volumul „Oglinzi”, unul a cărei remanență va dăinui mult timp în sufletele celor care au citit-o sau care se pregătesc s-o citească: „ Tu trebuie numai să înțelegi / Dragostea ca o coajă de ou într-o batistă, / străina bântuindu-mi sângele / și cuvintele ei amestecându-se / cu bucăți de carne crudă, / cu gingii sângerânde, /cu munți de speranțe pribege, /cu munți de speranțe plecând. // Tu trebuie numai să înțelegi / tulburarea, căutarea, / viața năucă, / stigmatul de întâmplare ce sunt / în care doare și acum, zdrențuită, / doar batista mea / cu o coajă de ou înăuntru… (Dragostea ca o coajă de ou într-o batistă).

Heideggerian spus, poezia Cameliei Radulian e ca o fugă înaintea cuvintelor, ea fiind ruptă din această fascinantă și eternă Oltenie a Spiritului. Felicitări, Camelia!

Dumitru Sârghie-Mitif

Share

Permanent link to this article: http://linia1.ro/oglinzile-cameliei-radulian-sau-dragostea-ca-o-coaja-de-ou-intr-o-batista/