Print this Post

Daniel Ionașcu, președinte executiv național al PPU-SL:

…Pentru că dacă am a vorbi, nici Oltul nu va putea spăla rușinea de pe clasa politică actuală!

D-le președinte, vă mulțumim că ați venit la Slatina, în județul Olt, unde d-l senator Toma, când a fost liderul senatorilor social-democrați din Parlamentul României, a avut o contribuție importantă în viața socială și culturală. De asemenea, a avut mereu un important respect față de presă, respect care s-a dovedit și astăzi viabil, în cadrul conferinței de presă. O întrebare generică: cine sunteți, de unde veniți și ce doriți de la electoratul român?

Întrebarea dvs. privește o întreagă paletă de răspunsuri. Vă voi spune simplu, cât se poate și sintetic, deopotrivă. Sunt coleg de-al dvs. pentru că, de aproape 15 ani, colind studiourile televiziunilor. Gândurile mele străbat rândurile ziarelor și, pe de altă parte, am mulți colegi de școală în ceea ce înseamnă breasla jurnaliștilor.

daniel ionascu ppusl slatina aug 2020 netPrin urmare, venind de aici, vreau să vă rog un lucru! Imaginați-vă dvs., ca jurnalist, cum ar fi ca un avocat la bară sau un judecător să-și judece clientul sau, respectiv, justițiabilul după culoarea politică!? Ar fi un dezastru. Motiv pentru care jurnalistul adevărat nu are voie să judece omul după culoarea politică și nici să fie clientelar. Pentru că el trudește pentru a da educație unui neam. Dvs., jurnaliștii, sunteți de fapt dascălii de dincolo de școală care fac, formează și dau sens și credință unei nații, de-a lungul generațiilor. Așadar, vă rog din toată inima să cerneți din clasa politică sufletele! Sunt mai bune, mai rele, oameni mai buni, mai răi… După suflet, se-aleg toate!

Iar dvs. trebuie să puneți lupa pe sufletul omului și să vedeți dacă sufletul acela poate să tragă pe cineva după el sau e atât de orb încât, luându-l, vor cădea amândoi în groapă. Ăsta e rostul presei! Ce-aș putea face eu fără dvs.?

Să presupunem că dvs. mă admirați și atunci scrieți un articol foarte bun despre mine, ceea ce se întâmplă… Să presupunem că nu mă admirați, dar eu vă plătesc, și atunci scrieți un articol foarte bun despre mine, ceea ce se întâmplă… Să presupunem că dvs. mă urâți și atunci scrieți un articol foarte rău despre mine. Să presupunem că, urându-mă, vă plătesc să nu mă mai urâți și atunci îndulciți scrisul, dar slova dulce, efectiv, va fi scrisă cu cerneală de venin.

Și atunci, cine sunt eu care vă plătește și vă cere? Și cine sunteți dvs. cel care scrieți sau de bine sau de rău. Un jurnalist și respectiv un politician, un om sau un avocat… Sau sunteți un pseudo-jurnalist și o eu un pseudo-om, pseudo-avocat, un pseudo-politician?

Marele pericol al societății românești este că nu există conștiință de breaslă. De pildă breasla politicienilor, breasla jurnaliștilor, breasla avocaților, a judecătorilor… Nu au conștiința faptului că trebuie să știe în ce linie, în ce parte se află, cu orice preț. A pseudo-profesionistului sau a profesionistului?

Și atunci, când nu există această conștiință, se pierde rațiunea rușinii. Cea mai mare rușine pentru un gazetar este să pună, efectiv, în sufletul unui singur cititor, o minciună. Pe care, culmea, s-ar putea să știe că e minciună. Sau s-o facă clientelar. Știți de ce? Pentru că nu este mai mare păcat, în sensul conștiinței, și nici mai mare defect profesional decât aceasta.

Și atunci, chemarea mea, rostul, dorința mea, din cea mai pură simplitate, este să chem să vedeți un lucru. Atâta sunt, mai simplu nu pot fi… De ce am trăi noi, în viața asta, ca pseudo-oameni?

În perioada interbelică, pe vremea cărturarilor Dimitrie, Gusti, Pan Vizirescu, Nichifor Crainic, dvs. îi știți, a fost conștiință de breaslă și toți au ajuns la pușcărie, v-ar spune cineva… Marii naționaliști români (eu văd o latură naționalistă frumoasă și în partidul dvs.), iată au ajuns la pușcărie. 14 mari spirite românești au fost condamnate la moarte sau la detenție pe viață. Am avut și noi la Slatina pe Pan Vizirescu…

Îmi aduc aminte de o replică din filmul Pintea, în care, la un moment dat, haiducul ajungând la hora satului, vine potera. Știind că a fost adunat haiducul cu ai lui, era lege și dispoziția mai-marelui să fie ridicați în ștreang, fără judecată, stăpânul casei și ai lui, cei care-i primesc și care-i hrănesc pe haiduci.

S-a întâmplat treaba aceasta… Și sigur că ei și-au făcut treaba, atunci au oropsit ce se putea oropsi. Iar pe drumul spre munte, efectiv, în dezrădăcinare, în distrugerea unei comunități, se întâlnește, din nou, cu Pintea, stăpânul șezătoarei și îi spune: „Te-om ajuta și noi, pentru că mare vină am!” Pentru că celui care a ales calea codrului, nu-i este slobodă ulița satului. Așadar, tot cel ce pornește pe-un drum știe, în veritabilă credință ortodoxă, trebuie să-și ia crucea lui și să meargă până la capăt. Așa cum spunea, într-o zi, aici, la dvs., Banul Craiovei, Mihai Viteazul: „Până la capăt, oricare ar fi acela!”.

Și atunci, ceea ce n-avem noi, dar aveau corifeii de suflet, de minte și de înțelepciune românească de care vorbeați este acest lucru. Că eu pot să fiu sacrificat pentru mine și neamul meu, dar niciodată n-am să permit ca neamul meu să fie sacrificat, ca eu să tac.

Așadar, n-am spus lucruri ca să par ce nu sunt, nici să-mi imaginez că sunt ca aceia despre care ați vorbit dvs., pentru că nu sunt. Dar simt un lucru! Nu pot să mă uit în ochii mamei mele și să-i spun: „Mamă, am devenit și eu neom!”, pentru că lacrimile ei mi-ar da cea mai mare durere pe care aș putea s-o trăiesc în viață.

Aș vrea să vă spun că, totuși, etajele devenirii mele juridice vin de la dvs., de aici, din Olt. Mai exact din Scornicești. Mai exact dintr-o familie cunoscută, Ceaușescu! Mai exact de la Nicu Ceaușescu! Mai exact de la avocata lui Nicu Ceaușescu. Și mai exact de la maestra mea, Dumnezeu s-o așeze cu Sfinții, pe care-o port în suflet și-o voi purta și dincolo, după moarte, Paula Iacob. Care, o dată, trecând prin fața Casei de Cultură din Sibiu, mi-a spus: „L-am adus pe Nicu Ceaușescu pe scenă, în cătușe. Era o sală de spectacole plină de tot felul de militari, cadre militare, te miri ce revoluționari… Și era procesul lui Nicu Ceaușescu!” Imaginați-vă, în plină revoluție, când toată țara strigă împotriva unui om, tu să-i fi avocat! Ai șansa, oricând, să devii victimă, precum avocații Mariei Antoaneta, în timpul Revoluției Franceze.

Paul Iacob a spus: „Eu sunt avocat! Omul acesta are nevoie de avocat. Dacă toți se dau la o parte, eu sunt avocatul lui! Cu orice risc!”

Și într-o zi, la proces, a venit Nicu Ceaușescu pe scena improvizată ca și Curte de Judecată, în cătușe. Iar Paula Iacob a spus: „Luați-i cătușele! Suntem în timpul procesului, omul are dreptul să fie judecat fără cătușe!” Cineva din spate i-a spus: „Cucoană, când ieșim din sală te radem cu cuțitul de pe șenilele tancului!” La care Paula Iacob s-a întors și a spus: „Da, dar până atunci, luați-i cătușele, pentru că are drepturi!”

Deci, vreau să vă spun: cariera mea profesională aici își are izvorul. De aici m-am adăpat, de aici voi bea toată viața mea, pentru că n-am să cunosc vreodată o apă mai bună.

Să devenim un pic mai pragmatici acum! Ce înseamnă, pe scurt, PPU-SL?

PPU-SL înseamnă punerea în practică a acestor gânduri.

ppusl daniel ionascu slatina netCe înseamnă pentru dvs. Ion Toma?

Ion Toma este mai mult decât un prieten. Este un prieten pe care-l iubesc. Îl iubesc cu sufletul, așa cum își iubește Dumnezeu sfinții. N-am spus sfinții pe Dumnezeu. Nici că eu sunt Dumnezeu. Vreau să vă spun altceva. Îl iubesc și nutresc pentru el o dragoste similară dragostei pe care o am pentru tatăl meu. Asta să știți!

Încă de la începutul carierei politice, d-l Toma a avut tema aceasta universală: generația tânără! S-a vorbit și astăzi foarte mult despre generația tânără… S-a dovedit, după 1990 încoace, că o mare parte a reprezentanților generației tinere a făcut cel puțin la fel ca „maeștrii” lor sau chiar i-au depășit în anumite lucruri rele. Cum putem despărți aceste ape?

Dvs. scrieți un articol și vreți ca lumea să vă citească, atât în ediția online, cât și cea printată. Ați făcut interviuri cu foarte mulți oameni și sigur că răspunsurile sunt fără suflet, sterile, ca și cum ai împrăștia literele unui ziar pe masă. Vreau să vă spun, din suflet, două lucruri. Eram, într-o zi, într-o conferință a Postului Paștilor, elev. Și a venit să conferențieze o doamnă care nu spune nimic astăzi, Sica Dumitrescu. Era cunoscută, pe numele ei real Anastasia Popescu. Anastasia Popescu era un om de talia lui Dan Puric, înainte de a fi Dan Puric cunoscut. Avea, pe vremea aceea, peste 80 de ani. Când s-a urcat pe scenă, pentru a vorbi, și-a început discursul așa: „Dragii mei, știu, ați văzut o babă urcând pe-o scenă, bătrână în toate cele. Dar vreau să vă spun că, în sufletul meu, sunt mai tânără decât mulți dintre voi.”

În altă ordine de idei, aș vrea să vă spun că, la primul meu proces din viață, maestra Paula Iacob a spus: „Iată, pledează!” Sigur, am pledat! Apoi a venit și mi-a spus: „Măi, tu de unde știi să pledezi așa. Pur și simplu m-ai uluit!” Asta n-aș vrea s-o dați, că e de laudă pentru mine. Însă, am înțeles atunci că sunt un om prețuit. Foarte important pentru un tânăr. Să nu vă imaginați că am făcut eu pledoaria secolului acolo, dar niciodată nu mi-a spus că nu sunt ceea ce trebuie să fiu. Iar gândul acesta al ei m-a făcut chiar să cred că sunt ceea ce spune ea. Indiferent dacă sunt sau nu. Ulterior, m-am apucat eu să dovedesc. Spunem în gând: „Am să-i arăt d-nei Iacob că ceea ce ea face aicea eu fac mai bine dincoace”. M-am apucat de treaba aceasta. Eram copilul care făcea concurență cu mama adoptivă… Și a observat! Și m-a lăsat…

De trei ori mi-am încasat-o grav de tot și n-a zis nimic. A zis: „Bine, când vrei tu te oprești!” Când am văzut că și a treia oară mi-o încasez la fel, a patra oară am întrebat-o: „Aici cum trebuie făcut?” Și mi-a spus: „Așa!” Și așa am făcut. Nu-mi venea să cred că toată mintea mea de tânăr pusă la un loc cu efervescența nu putea nimic fără experiența ei. Și atunci am înțeles că niciun duhovnic mare nu ajunge dacă n-a fost întâi ucenicul unui mare duhovnic. Niciun stagiar, niciun învățăcel nu poate ajunge decât pe măsura discipolului, iar discipolul nu îți dă știință de carte, discipolul te contaminează cu valoare. În clipa în care stai îndeajuns lângă el te contaminează.

Imaginați-vă ce înseamnă să stai lângă un om care are Covid și lângă unul care are Valoare. Unul te contaminează cu Valoare, celălalt cu boală. Așa e și la noi, e aceeași graniță de a fi om sau a fi neom. Când neomul ajunge maestru, nu poate răsădi decât sămânță de neomenie, iar discipolii lui, fără vină, vor fi ei înșiși neoameni.

Marele dvs. rol și marele nostru rost, în strigătul nostru, sunt să punem în oglinda societății și a rușinii românești sufletul nostru. Să vedem dacă suntem oameni sau dacă suntem neoameni! Această radiografie este singura salvare a țării noastre.

Este momentul unei chemări, ca, împreună, oamenii din toate breslele să se adune să însămânțeze pe pământul acesta al României oameni și omenie, care poate să fie, cu adevărat, schimbătoare de țară.

Vreau să vă mai spun un lucru, ca exemplu de omenie, dincolo de blamul care vi se aduce, de obicei, la Olt, pe Scornicești. Îmi aduc aminte o discuție a primei grefe a maestrei Paula Iacob cu Nicu Ceaușescu. Femeia-avocat avea talentul de a întreba pe orice om care era în stare de detenție: „Mâncarea e bună? Ești bine? Ai nevoie de ceva? Ce vrei să-ți aduc data viitoare când vin?” În stilul acesta, l-a întrebat și pe Nicu Ceaușescu. Iar Nicu Ceaușescu i-a spus: „Adu-mi un zgrăbunț de cașcaval!” „Păi cum, doar atât? Îți aduc mai mult, îți aduc și roșii etc.”  „Adu-mi doar o felie de cașcaval”, a răspuns Nicu Ceaușescu. „Păi ce să faci doar cu o felie?”, a întrebat Paula Iacob. „Am un șoricel prin celulă și vreau să-i dau și lui puțin cașcaval”, a răspuns Nicu!

Lucrurile în viață oamenii le fac mai bune sau mai rele. După suflet, se-aleg ele. Noi suntem tributari minciunii ca adevăr și nu știm să discernem adevărul de minciună, pentru că suntem contaminați de oameni care distrug, efectiv, sufletul cuvântului pe care-l transmit. Uitând că acest cuvânt, în Evanghelia Învierii, spune: „La început era Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul!” Cum să cutez eu să ridic un cuvânt rău împotriva dvs.! Știm, pe de o parte, că mă bate Dumnezeu, știm, pe de altă parte, că folosesc ființa iubirii Lui în exprimare. Știm, pe de altă parte, că nimic nu e mai distructiv și mai rușinos pentru un om decât să-i facă altuia ceea ce nu și-ar dori el.

Dar în politică, oarecum, se aplică treaba aceasta. Cum ar fi ca un om, știind că acolo are responsabilitatea celor care l-au trimis, și l-au trimis pentru că l-au considerat pe el în stare și capabil, iar el, în cel mai rușinos mod, nu doar că le întoarce spatele, dar îi și distruge. Oare nu putem schimba asta? Pentru că dacă nu putem schimba asta, și eu, și dvs., și noi trăim degeaba!

Mie îmi place discursul dvs. aproape pastoral, dar mai prinde la oameni? Mă gândesc că oamenii vor ceva mai pragmatic…

Am văzut că ați pescuit insistența d-lui Toma de a ruga jurnaliștii să-i adreseze întrebări. De jurnaliști te ferești să-ți adreseze întrebări. Când pun întrebări bune, îi lași în pace, termini la prima întrebare și mergi mai departe. Sigur că dumnealui este un curajos. Motiv pentru care niciodată n-am să-l las singur, în orice mare învolburată va înota, cu oricâți rechini.

Acum să vă răspund! Dar, dacă vă răspund, scrieți asta?

Aveți îndoieli?

Nu! De la dvs. nu. Dacă era altcineva, poate! V-am văzut ochii în timp ce vorbeam. Spuneți-mi sincer: vorba mea a prins pe sufletul dvs. sau nu?

Pe sufletul meu, da. Pentru că v-am spus că sunt contaminat, ca să folosesc cuvântul dvs., de perioada interbelică, unde naționalismul și discursurile care seamănă cu al dvs., semănă cu al lui Pan Vizirescu, despre care eu scriu un studiu foarte elaborat. Deci, am fost numai ochi și urechi…

Atunci vreau să știți că discursul meu este pentru suflet. Sunt în lumea aceasta mai bune și mai rele. După sufletul omului se-alege fiecare lucru. Așadar, spuneți dvs. dacă apreciați că discursul meu prinde sau nu, dacă la dvs. a prins… Pentru că, altminteri, e o problemă! Înseamnă că cei la care nu prinde n-au sufletul dvs.! Dar niciodată eu n-am să împart nici găleți, nici cârnați, nici mici și nici muștar!

Pe scena politică actuală se confruntă două forțe: PSD și PNL! Vi se pare că au niște acorduri între ele, ca să ne țină în această penumbră a istoriei?

Cândva, mi-a trecut prin minte să aștern pe hârtie următoarele versuri: „Adevărul și minciuna / Suferința și virtutea se-mpletesc, de când se știe / Tu ce știi a vieții soartă, ca să nu urăști nimica / Să iubești pe toți și toate!”

Era proverbul latin „Hodie mihi, cras tibi” (Azi mie, mâine ție). În acest sens v-am adresat întrebarea despre PNL și PSD. Adică noi luăm astăzi, mâine luați voi. Poporul e marginal…

M-ascund sub raza de aur a slovei noastre românești, în așa fel încât să nu mă provocați. Pentru că dacă am a vorbi, nici Oltul nu va putea spăla rușinea de pe clasa politică actuală. Atenție, spun asta ca avocat, cu probe. Am un dosar întreg înmagazinat în memorie, cu cel puțin atâtea slove cu cât a ieșit Bartolomeu Anania, versuri din închisoarea Aiudului.

Așadar, cu aceeași poftă de a le scrie, ca și el, sunt eu astăzi. Să nu mă provoace cineva atât de tare, pentru că, repet, nici apa Oltului nu va putea spăla clasa politică românească.

Ce mesaj aveți pentru locuitorii județului Olt…

Un om valorează, în viața lui, pe cât se raportează la credința în Dumnezeu și la iubirea aproapelui. Atât valorează… Dar, cel mai important dintre toate este aspectul practic când tu te raportezi la om, făcându-i ceea ce tu ai vrea să-ți facă el ție. Dându-i tot ce i se cuvine și nepăgubindu-l cu nimic. Dacă am înțeles asta, avem cântarul vieții și al faptelor.

Dumitru Sârghie

Share

Permanent link to this article: http://linia1.ro/pentru-ca-daca-am-a-vorbi-nici-oltul-nu-va-putea-spala-rusinea-de-pe-clasa-politica-actuala/