Print this Post


Poeta Claudia Voiculescu: …Acest Pater Patriae al românismului, Pan Vizirescu!

– Doamna Claudia Voiculescu, ne-am cunoscut în frumoasa Cetate a Basarabilor, Curtea de Argeș, cu ocazia unei ample unei manifestări culturale, prilejuite de aniversarea prestigioasei reviste „Curtea de la Argeș”, când s-a dezvelit și un magnific bust al voievodului poeziei românești, Mihai Eminescu. În dialogurile noastre, preponderent lirice, dvs. citindu-mi sonete și rondeluri, eu, la rându-mi, recitând unele dintre poemele mele, a venit vorba, la un moment dat, de poetul și ziaristul Pan M. Vizirescu. Am aflat, atunci, cu încântare, că, în amurgul vieții sale, ați fost apropiată de acest ultim gândirist al României, care v-a prețuit foarte mult și v-a apreciat poezia. Cum și în ce împrejurare l-ați cunoscut pe slătineanul Pan Vizirescu?

L-am cunoscut prin anii ’70, la un cenaclu, din cadrul Academiei Române, pe care-l înființase criticul Șerban Cioculescu și poetul Ion Potopin, despre care, astăzi, nu se mai vorbește nimic. Nu-mi aduc aminte cum luase ființă acel cenaclu și nici cum am ajuns eu să-i calc pragul. Știu doar că, acolo am avut privilegiul să întâlnesc oameni de mare ținută morală și culturală, printre care și pe acest Pater Patria al românismului, Pan Vizirescu. Dânsul, în perioada aceea, stătea mai mult pe la Slatina, ocazie cu care am purtat și o îndelungată corespondență. În toată această perioadă, Pan Vizirescu mi-a povestit foarte multe lucruri referitoare la Revista Gândirea, la contextul istoric al înființării acestei reviste din perioada interbelică, la echipa oamenilor de prestigiu, cu care a conlucrat, în ideea națională și, firesc, la deznodământul tragic, soldat cu judecarea și condamnarea de către așa-zisul Tribunal al Poporului, născocit de puterea stalinistă proaspăt instaurată, a celor 14 intelectuali și jurnaliști naționaliști. Procesul a fost la data de 31 martie 1945.

claudia voiculescu netDe altfel, am fost martoră la un act cu totul și cu totul patriotic, în plină perioadă comunistă, atunci când Pan Vizirescu, dimpreună cu Măicuța Zamfira, stareța de la Mînăstirea Prislop, și preotul Sămârghițan și nepotul acestuia s-au hotărât să reînființeze Seria Nouă a Revistei Gândirea, în care am publicat și eu. Îmi pare rău că nu am publicat mai mult… Deși Domnul Pan, cum îi spuneau prietenii, mă încuraja și îmi aprecia poezia.

Citeam foarte mult în acea perioadă a tinereții mele, iar Pan Vizirescu mi-a dăruit, cu mare generozitate, cărțile sale, pe care le publica cu greutate, într-un sistem comunist care nu a uitat niciodată că el, Marele Pan, a fost „dușman al poporului”. Multe cărți pe care Vizirescu le-a publicat în comunism au fost refăcute din memorie. Nenumărate documente și scrieri, pe care le îngropase în grădina casei părintești din Slatina, se distruseseră, putreziseră, în timpul în care Pan se ascunsese în podul casei părintești, timp de 23 de ani, după ce auzise de la prieteni binevoitori că se va pregăti „ceva” împotriva jurnaliștilor naționaliști. A fost „inspirat” să se ducă la Slatina, fiindcă nimeni n-a bănuit că s-a pitit tocmai acolo și astfel a „scăpat” de arestare. A stat pitit în podul casei, numit de poet „exilul de taină”.

Am fost de multe ori la domiciliul lui din București, în acea casă de patrimoniu, de pe Strada Pitar Moș nr. 8, casă boierească, mare, construită de George Ștefănescu, fondatorul Operei Române, în anul 1920. Mi-a povestit întâmplări interesante din istoria acestei case. Întâi, a stat într-o cameră la stradă, apoi a cumpărat la etajul I al imobilului (în partea care da spre fundul curții) două camere, o bucătărioară,  o toaletă și un hol imens, plin cu diverse ziare și reviste. Cred că toate acestea, ziare și reviste, cântăreau o tonă. Într-o cameră locuia fratele său Smarand, care era bolnav și pe care Pan îl îngrijea cu o dragoste absolut frățească, iar în cealaltă, mai micuță, cu vedere spre fundul curții, locuia el… Maestrul!

– Ce v-a impresionat cel mai mult în acea perioadă, în care erați, într-un fel, sub aripa protectoare a ultimul gândirist român? Erați o poetă, în plină afirmare, iar prezența dvs. în preajma unui scriitor religios, care avea istoria interbelică pe umeri, fie el și dizgrațiat de comuniști, era o mare onoare, nu-i așa?

– Să știți că, în ciuda faptului că fusese surghiunit de comuniști, oamenii îl prețuiau foarte mult și se simțeau privilegiați în preajma sa. Era un erudit, un om „greu de glorie”, cum ar spune Petre Țuțea. Și, într-adevăr, eu mă simțeam măgulită de prietenia lui Pan. Ce m-a impresionat cel mai mult, la începutul prieteniei noastre literare, ca să-i spun așa? Poate faptul că la Biserica Precupeții Noi, o biserică veche, din strada Ernest Broșteanu pornită din Calea Dorobanților, oficia Părintele Cosma, nepotul în linie directă al lui Ion Creangă. Și acolo, la îndemnul lui Pan Vizirescu, pe 15 iunie și pe 15 ianuarie, se făceau parastase, cu coliva aferentă, închinate lui Eminescu. Apoi, în micuța curte parohială, la pomenirea din 15 iunie, ne așezam, cu toții, la o masă. Ei, la aceste pomeniri evocatoare, participa și avocata, judecătoarea și prof. univ. Yolanda Eminescu (10 mai 1921 – 9 martie 1998; una din primele trei femei judecător din magistratura română, celelalte două fiind Steliana Popescu și Sanda Rosetti) o personalitate de mare prestigiu internațional în domeniul juridic. A introdus în învățământul universitar, ca disciplină, Dreptul proprietății industriale și a contribuit la definitivarea proiectelor de legi din domeniul proprietății intelectuale. Yolanda Eminescu era fiica lui colonelului  și istoricului Gheorghe Eminescu (1895-1988), pe care eu l-am cunoscut, de asemeni, el fiind fiul căpitanului Matei Eminescu, fratele lui Mihai Eminescu. Gheorghe Eminescu, fost militar de carieră, a luptat la Mărășești. A trecut prin calvarul închisorilor comuniste. A scris o carte foarte documentată despre Napoleon Bonaparte, care a fost publicată la Editura Academiei Române, în anul 1973. A fost revizuită, adăugându-i-se alte câteva capitole, și reeditată în anii 1986 și 1987. Cea din 1987 a fost reeditată la Editura Lumina Lex. Gheorghe Eminescu a fost arestat în 1947  și condamnat la șapte ani de închisoare. A trecut prin închisorile Jilava, Aiud și Lagărul de la Peninsula. A fost eliberat în 1954 din Penitenciarul Ocnele Mari. Acolo a ajuns într-o stare de sănătate precară, având în vedere că acolo erau trimiși, chipurile, cei cărora trebuia să li se acorde asistență medicală. Gheorghe Eminescu a murit în 1988. Era un bărbat de statură mijlocie, n-avea mai mult de un metru șaizeci înălțime și era extrem de blând. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu, în arealul mormântului lui Eminescu.

Yolanda, unica fiică a lui Gheorghe Eminescu, s-a născut la Mizil, unde se născuse și tatăl ei. Căpitanul Matei, fiind tot militar de carieră, mutându-se cu garnizoana, a ajuns la Mizil, unde a făcut al doilea mariaj cu localnica Ana Condeescu. Gheorghe Eminescu a rezultat din această căsătorie. Prezent la aceste comemorări era și medicul-poet Dima investit ca medic personal al lui Pan Vizirescu. Doctorul Dima îl seconda pe Maestru oriunde acesta mergea, până când acesta a fost luat la Slatina, de nepotul său Dan Cosmulescu. Acolo, a mai trăit câteva luni, apoi, a refuzat să mai mănânce, spunând că, dacă nu mai poate merge pe propriile picioare, viața nu mai are niciun sens.

claudia voiculescu si sirghie pan vizirescu 1 net– Ați ajuns cam repede la sfârșitul poveștii lui Pan Vizirescu. Noi, slătinenii, suntem interesați de acțiunile culturale ale lui, de activitatea sa literară, de anturajul său intelectual din Bucureștii anilor comunismului, având în vedere că dvs. l-ați vizitat adeseori…

– Am vrut să spun doar că doctorul Dima a fost lângă Pan Vizirescu atâta timp cât acesta a stat în București. Când a fost luat la Slatina, pregătit fiind să intre în eternitate, dr. Dima n-a mai avut posibilitatea să-i fie alături. Continui să vă spun că-i datorez mult lui Pan Vizirescu. Pentru că îmi aprecia poezia și pentru că mă invita la marile sale întâlniri culturale, atât de onorante pentru mine. Bunăoară, am mers împreună la un cenaclu literar faimos, în „epoca de aur” a Bucureștiului, de pe strada Slătineanu, cenaclu pe care-l conducea un înalt magistrat, care se numea Dinu Roco, doctor în drept și scriitor. Acolo am avut privilegiul să citesc rondelurile mele. Dar, în special, am avut bucuria să întâlnesc intelectuali de înaltă cultură, cu discursuri academice, care se bucurau, la rându-le, de prietenia lui Pan Vizirescu. De exemplu, acolo le-am cunoscut pe surorile Delavrancea… pe Cella și pe sora sa Henrietta. Cam între anii 1976 – 1986. În plin comunism. Frecventau acest cenaclu, printre alții, doamna Lidya Løvendal Papae cu soțul ei Mihai Papae, arhitect și om de cultură. Era o pereche formidabilă, aristocrată.  Ei se cunoscuseră la Facultatea de Arhitectură și au trăit, împreună, 58-60 de ani. Lydia era fiica celebrului pictor bucovinean George Løvendal, provenit din stirpea regilor danezi, supranumit Pictorul Bucovinei. Și tot prin anii ’80 spre ’90, doamna Løvendal și soțul său, au organizat expoziția retrospectivă, la Muzeul de Istorie a orașului București, vizavi de Universitate, cu țăranii și țărăncile din Bucovina pictați de Løvendal. Țăranii și țărăncile lui aveau o expresivitate fantastică, cum nu văzusem niciodată până atunci. George Lowendal, tatăl Lidyei, se născuse în 1897 la Sankt Petesburg și a murit la București în 1964. Lidya Løvendal Papae căutase și cumpărase, dintre cele peste 2000 de tablouri ale tatălui său, circa 500, cu veniturile destul de modeste ale ei și ale soțului. Ei trăiau modest într-o casă de pe strada Popa Savu, lângă Arcul de Triumf. Împreună, au făcut mari eforturi să recupereze cât mai multe tablouri ale celebrului George Løvendal. După moartea soților Papae (în 2006) o nepoată de-a Lidiei a înființat un Muzeu, pe lângă Grădina Icoanei, cu operele lui Løwendal. George Løvendal a fost o mare personalitate artistică. El era actor, regizor, pictor, dansator, istoric și director de teatru în Bucovina. Olteanul dvs., Sabin Bălașa, a fost unul din discipolii săi.

– Deveniseți, într-un anume fel, umbra și lumina lui Pan Vizirescu….

– Cum v-am spus, la Cenaclul lui Dinu Roco veneau spirite alese, care nu rupseseră legătura cu Dumnezeu și cu marea cultură interbelică. Pe lângă surorile Delavrancea, o altă prezență era cea a doamnei Diamandescu. Sanda Diamandescu, pe care o cunoscusem la Cenaclul Bacovia. Fusese regizoare și semnase direcția de scenă la Teatrul de marionete din Arad. Ea a fost cea care a realizat o ediție, cu prefață și glosar, împreună cu Radu Hâncu, a poemelor lui George Murnu, traducătorul Iliadei și Odiseii.

Grație personalității lui Pan Vizirescu și a faptului că îmi aprecia poezia, am fost și eu programată să citesc la Cenaclul lui Dinu Roco. Am citit, cu mare emoție, rondelurile mele și nu mi-am imaginat vreodată că surorile Delavrancea vor vorbi atât de elogios despre ele. Aveam un rondel, care i-a plăcut îndeosebi Cellei Delavrancea, anume „Și poate numai râul Lethe”, care sună așa: „Și poate numai râul Lethe/ Ne va purta într-un târziu,/ Neștiutori, prin alte sete,/ La cârmă fără barcagiu… // Și ne vor aștepta, șirete,/ Icoanele din alibiu,/ Dar poate numai râul Lethe/ Ne va purta într-un târziu,//  Încercuit ca-ntr-o pecete,/ Doar nesupusul dor zurliu/ Să joace reci marionete/ Prin alt decor de roșu viu… // Și poate numai râul Lethe.”

Și atunci, vorbirea absolut academică a surorilor Delavrancea, despre rondelurile mele, m-a impresionat foarte mult. Mai ales când Cella, pianistă celebră, cu studii în Franța și care cunoscuse o seamă de oameni de cultură ai Franței, cu care purtase și corespondență, mi-a spus. «Aș vrea ca acest rondel „Și poate numai râul Lethe”, să fie pe piatra mea tombală». Și Pan Vizirescu, din preajma mea mi-a spus.: „Dragă poetă, ai toată încrederea că doamnele acestea au vorbit pe drept despre tine. Avea el vorba asta – „Pe drept”.

– Erați în plin comunism. Acolo erau personalități de mare noblețe intelectuală, pe care sistemul le oculta, într-un anume fel. Comuniștii nu-i agreau pe oamenii cu carte, cu educație și purtări burgheze. Cum vă puteați, totuși, manifesta acolo, fără să aveți probleme?

– Sinceră să fiu, eu nu realizam atunci că ar fi vreun pericol. Nu ne era teamă. Eram într-un cerc absolut elitist, în care nimeni nu vorbea despre politică. Pentru că nimeni, la acele vremuri, nu îndrăznea să vorbească despre politică. O fi fost vreun turnător pe acolo, dar eu nu-mi aduc aminte să fi avut cineva probleme, cel puțin, în perioada cât am frecventat eu și Domnul Pan acel cenaclu, al cărui șef spiritual era Dinu Roco. Dinu Roco era fiul marelui inginer Mihai Roco, cel care l-a secondat pe Anghel Saligny, la construirea Podului de la Cernavodă și a fost colaborator tehnic principal al lui Grigore Antipa. El a fost unul dintre cei care-au înființat Gazeta Matematică. Vă dați seama, acel om a fost de o rară cultură, care s-a transmis și la fiul său. Dinu Roco a fost căsătorit cu Armanda Cantacuzino, fiica lui Scarlat Cantacuzino, scriitor român de limbă franceză și diplomat. A lucrat în Ministerul de Externe, purtând corespondență cu marii scriitori francezi, dar și cu scriitori români, stabiliți peste hotare. Cunoștea multe limbi străine. Mai încoace, Victoria Dragu Dimitriu a scris o carte cu fascinanta lui viață și a Bucureștiului de odinioară. Dinu Roco a scris și el cărți. A murit la vârsta patriarhilor, la 97 de ani, în anul 2009.

claudia voiculescu si sirghie pan vizirescu 2 net– Reveniți, vă rog, la Pan Vizirescu…

– Da, mă scuzați, m-am lăsat purtată de amintiri… Așadar, grație prieteniei mele cu Pan, eu frecventam un cerc al intelectualilor autentici. Eram la începuturile carierei mele poetice. Citeam enorm și Pan Vizirescu mă încuraja… Deseori, porneam alene pe străzi cu Maestrul. A vrut să mă ducă odată la prietena sa,  Ștefana Velisar Teodoreanu, soția lui Ionel Teodoreanu, care locuia pe Strada Eminescu. Nu-mi amintesc de ce n-am mai ajuns acolo… În perioada aceea Pan Vizirescu făcea demersuri la Academie pentru reabilitarea lui Nichifor Crainic, academicianul și ministrul în slujba căruia fusese el pe vremuri. Pe ei îi legase o mare și statornică prietenie. Trebuie știut că la 9 iunie 1948, comuniștii au transformat Academia Română și au înființat Academia Republicii Populare Române. Generosul Pan, când a reînființat revista Gândirea mă ruga să public și eu în prestigioasa revistă. Așa am cunoscut-o pe Măicuța Zamfira, stareța Mănăstirii Prislop, care se ocupa mult de revistă. Așa am aflat că măicuța Zamfira l-a protejat o vreme pe Arsenie Boca când era urmărit de Securitate.

– Ce alte personalități ați mai cunoscut atunci, prin intermediul lui Pan Vizirescu, care era, vorba aceea, „Cel mai iubit dintre pământeni”, grație talentului său, grație culturii sale și grație suferințelor sale provocate de comuniști?

– Mergeam cu Pan Vizirescu la Muzeul Literaturii Române, unde se țineau celebrele Rotonde 13, sub patronajul criticului literar Șerban Cioculescu, care era un om extraordinar. Așa am cunoscut-o pe Cella Serghi, cu celebrul ei roman „Pânza de paianjen”, susținută de Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian și Camil Petrescu. De asemeni, am întâlnit-o pe scriitoarea Ioana Postelnicu care a scris, printre altele, romanele „Plecarea vlașinilor” și „Întoarcerea Vlașinilor”. În tot acest timp, Pan Vizirescu avea grijă de fratele său Smarand, care era foarte bolnav. Stătea la pat. Pe Pan îl vizitam în casa din Pitar Moș și stăteam la lungi taifasuri literare. Doamne, câte lucruri mi-a spus… din tinerețea lui și ce rău îmi pare că nu le-am înregistrat, că nu le-am consemnat. Întotdeauna, trecem pe lângă oameni mari și ratăm momentele în care am putea să imortalizăm gândurile și trăirile acestora, care pot fi model pentru generațiile viitoare. De exemplu, pe mine mă doare sufletul că Theodor Aman, marele nostru portretist nu i-a făcut lui Mihai Eminescu un portret. Theodor Aman venea des în casa lui Titu Maiorescu din strada Mercur, care era în apropierea casei sale. El cânta la violoncel, iar Titu Maiorescu la flaut și, cu siguranță făceau serate încântătoare. Lui Titu Maiorescu îi plăcea să invite la masă, conform protocoalelor vremii, oameni importanți, și precis Theodor Aman l-a întâlnit pe Eminescu, în acele ocazii. Mă doare sufletul că nu l-a pictat. Și astfel ne-au rămas doar cele patru fotografii ale lui Eminescu. Altceva era pentru posteritate, dacă Aman îi făcea lui Eminescu un portret. Uneori, nu-ți dai seama pe lângă ce oameni deosebiți treci, iar când realizezi acest lucru e deja prea târziu. Așa mi s-a întâmplat mie cu Pan Vizirescu. Mi-aduc aminte că, în anii neputinței inerente a lui Pan Vizirescu, care nu se dădea deloc bătut în fața vieții, a fost o ședință la Uniunea Scriitorilor. Pan Vizirescu era președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor. A avut un discurs eclatant. Coerență maximă. Mesaj patriotic excepțional. Toată asistența admira elocința lui Pan Vizirescu. Așa mult regret că nu l-am înregistrat… Acum discursul său ar fi fost model pentru tânara generație. Mă refer la generația care mai este interesată de cultură și de românism.

claudia voiculescu si sirghie pan vizirescu 3– Ce ne puteți spune despre medicul personal al lui Pan Vizirescu, dr. Dima?

Doctorul Dima era membru al Uniunii scriitorilor. Scria poezii pentru copii. Coresponda cu Maica Alexandra și avea grijă de sănătatea lui Pan Vizirescu. Locuia într-un apartament dintr-un bloc vechi de pe strada Spătarului. Avea un băiat, cu care nu era în relații foarte bune. După moartea lui Pan Vizirescu, el organiza niște mese de pomenire pentru marele său prieten. Acolo venea și Tutu Georgescu, soția celebrului dirijor George Georgescu, cel care a făcut Integrala Simfoniilor lui Bethoveen. Tutu Georgescu a trăit mulți ani la Paris, fusese prietenă din tinerețe cu Pan Vizirescu. Îi trimitea acestuia, în dese rânduri, câte un mic colet cu ciocolată, pliculețe de supă instant și altele. Îi și scria. Pan mă punea pe mine să-i citesc scrisorile și să răspund la ele, în perioada în care vederea îi scăzuse. Eram mișcată până la lacrimi de duioșia cu care Tutu Georgescu îi scria lui Pan Vizirescu: „Vezi, Pan, fierbi o căniță cu apă, pui conținutul plicului și-ți iese o supă bună”. Aceste lucruri mărunte, scrise cu atâta gingășie, mă făceau, uneori, să lăcrimez. Acum nu se mai poartă asemenea rafinamente… Eu am văzut numai la generația lor gesturi de o asemenea tandrețe și întrajutorare frățească. Tutu Georgescu era și ea aproape oarbă, când venea la acele mese organizate de dr. Dima, întru pomenirea lui Pan. Acolo venea și Nicolae Noica, fostul ministru țărănist al Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, în Guvernul Ciorbea și, respectiv, în Guvernul Radu Vasile. Eram și eu acolo, alături de acea elită românească.

Mi-aduc aminte că atunci când eu am împlinit vârsta lui Hristos, adică 33 de ani, și mi-am sărbătorit-o, l-am invitat și pe Pan în apartamentul meu din Balta Albă,   alături de părinții mei, de sora mea și de alți comilitoni. La masă, Pan s-a ridicat dorind să spună ceva. „Stimați părinți, fiți mândri și bucuroși că aveți o fată minunată și o poetă adevărată. S-o sărbătorim cum se cuvine!” Mie mi se părea că mă laudă prea mult. Îmi spunea. „Poetă dragă, pe drept am vorbit!”

– Ce ne puteți spune despre patriotismul lui Pan Vizirescu?

– Pan Vizirescu n-a fost legionar. Asta e un lucru cert. A fost un mare patriot. Vibra, când vorbea despre țară. Din fiecare fibră răzbătea dragostea de țară și credința în Dumnezeu, sentimente care sunt considerate desuete în zilele noastre. Pan Vizirescu a murit în ianuarie 2000, exact în luna în care eu împlineam 50 de ani. Și mie îmi pare rău că nu am putut să merg, la Slatina, la înmormântarea sa. Abia la parastasul de un an, când măicuța Zamfira a adus o colivă mare, am putut ajunge și eu la Slatina. În biserică, după slujba de pomenire, Măicuța Zamfira mi-a făcut semn să iau cuvântul. Era foarte multă lume acolo și aveam ceva emoții. Am vorbit extraordinar despre Pan Vizirescu, deși nu mă pregătisem pentru acest lucru. S-a întâmplat un lucru miraculos. Parcă îmi dicta Pan ce să spun, așa de limpede și clar am vorbit. N-am să uit niciodată ziua aceea…

– Vă mulțumesc mult, doamnă Claudia Voiculescu!

Dumitru Sârghie

Permanent link to this article: http://linia1.ro/poeta-claudia-voiculescu-acest-pater-patriae-al-romanismului-pan-vizirescu/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *