Print this Post


Poezia Andradei Cojocaru sau Când te doare sufletul ce faci?

Pe ziarista și poeta Andrada Cojocaru am cunoscut-o într-o excursie tematică în Bulgaria. Bunăvoirea, rafinamentul și distincția pe care le-am citit în ființa sa erau umbrite de o tristețe al cărei izvor aveam să-l aflu mai târziu: soțul ei, Aurelian Cojocaru, pilot de încercare cu mii de ore de zbor la activ, plecase la stele, după ce s-a prăbușit cu avionul, în timpul unui zbor de antrenament, la puțin timp după decolare. „Numai experiența sa a făcut ca mastodontul de aproape 3,5 tone să nu se prăbușească peste clădiri”, consemna, atunci, în anul 2012, presa vremii.

Mărturisirea Andradei Cojocaru scrisă cu propriile lacrimi, în debutul volumului de poeme „Radiografia unei iubiri” este, de-a dreptul, impresionantă și înfiorătoare: „ Eu eram un reporter de eveniment trimis să transmită de la locul unui accident aviatic. Pilotul de încercare, ajuns la Escadrila din Cer, erai Tu.”

carte poezie andrada cojocaru netSe întâmplă, uneori, ca suferința să-ți purifice sufletul înrobit de tristețe. E și cazul poetei Andrada Cojocaru. Idealismul său liric, din volumul „Radiografia unei iubiri”, clădit pe suferință, îi străluminează viața și demersul poetic, în așa fel încât să pară că soțul ei n-a murit și nu va muri niciodată: „Dar sufletul meu a continuat, / Dincolo de ziduri, / Să plângă, să râdă, / Să sângereze, să existe cu tine./ În universul nostru, dincolo de stele.” (Dincolo de stele)

Când durerea îi coboară înlăuntrul sufletului, Andrada își pune o serie de întrebări grave, căutând răspunsuri salvatoare, iar sufletul, care acționează, uneori, pe cont propriu, continuă să iubească, fără de margini, ca în îndemnurile Sfântului Augustin: „Ai văzut cum mor păsările? / Cu o aripă ridicată spre cer. ? Nici în moarte nu uită zborul.” (Odată eram păsări) Se vede treaba că zborul și pasărea sunt leit motivele acestei creații literare, care, deși este umbrită de tristețe, deschide calea continuității, după moarte, a unei iubiri sincere și curate, exact ca în marile iubiri din literatura lumii. Ibsen, Strindberg și Pirandello au descins în subconștientul eroilor săi. Păstrând proporțiile, Andrada Cojocaru, prin acest superb volum de poezie, își survolează propriul subconștient. Poeta încheie o convenție cu sufletul ei, conform căreia sufletul poate fi judecat și cercetat de poet, dar și poetul poate fi supus unui lung șir de întrebări de către suflet. E un fel de înțelegere reciproc-avantajoasă, prin care ambele entități, Andrada – Suflet, găsesc răspunsuri la întrebările: „Când te doare sufletul, ce faci?”, „Eternitatea cum se măsoară?”, „Cum îl facem pe om mai bun?”, „Cum îl putem smulge din plasa durerii?”

Prin poezie, răspund Andrada și sufletul, la unison. Fiindcă poezia înseamnă purificarea sufletului uman, singura care-l înalță pe om deasupra durerii și-l descătușează de proza frustă a vieții: „Culcați în iarbă, / Desenam hărți din nori./ Conturam viitorul / Din raze de soare. (…) / Mijeam ochii până când / Lumea își pierdea conturul / Și o recream / După bătăile inimilor noastre. / Și nu mai eram eu, nu mai erai tu, / Era numai iarba strivită de trupurile noastre, / În sărutul nostru / Mirosind a verde, / A sevă, a viață, / Culcată în iarbă, / Caut să desenez hărți din nori. / Doar că acum, iubirea mea, / Cerul este mult mai departe. Dacă aș tăia iarba, / Aș putea să văd norii? ” (Hărți din nori)

Andrada își creează, prin demersul ei liric, o nouă speranță, căutându-și iubitul pretutindeni: în Mare, în Cer, în floarea de mac, în carnea și în sângele ei, în tainele greu de pătruns ale vieții, găsindu-și, astfel, alinarea și trecând dincolo de limita fizică a cotidianului. Sufletul lucrează pentru ea, dincolo de percepția comună, tocmai pentru ca ea să-și ridice iubirea față de cel plecat în eternitate, la înălțimea unui cult religios, descoperitor de noi candori umane și de autentice valori sufletești. Oameni buni, în cartea Andradei Cojocaru miroase a iubire, dar și a moarte, însă ea reușește, liric, să înțeleagă plecarea iubitului ei la stele, pentru că își hrănește propria-i nemurire cu amintirile despre și cu el:„Mare, tu și țărm alintat de val, eu!” Din când în când, soarele îi năvălește în trup și în gând și ea, poeta, înflorește „Ca un cireș primăvara”. Mare și nori, ca în Paul Valery, păsări în zbor, cu trimitere la profesiunea iubitului ei, iar, undeva, ca în Serghei Esenin, înfloresc macii ca niște alinări și focuri sacre, dătătoare de speranțe vii. Geniale versurile: „Fiecare celulă din corpul meu, / Are propria sa conștiință. / Și, atunci, cum să mă pot gândi / Eu pe mine?”

Cu volumul de poezie ,, Radiografia unei iubiri”, ziarista și poeta Andrada Cojocaru reușește plenar să ne determine să fim mai buni, să prețuim viața și valorile morale, să ne iubim aproapele și departele, să înțelegem efemeritatea, dar și eternitatea vieții… Este o carte conținând poeme sintetice, exploratoare ale sufletului covârșit de simțire și de durere, dar în care, la orizont, întrezărești speranța și iubirea care „ne jefuiește ca un hoț”: „Iubirea ne jefuiește ca un hoț, / Niciunuia nu aparține. / Ne amăgim că o putem păstra, / Două trupuri, un singur suflet. / Un vis nebun despre eternitate. / Întotdeauna, cineva pleacă. / Și, dintr-o lovitură, ne transformăm în praf, / Ca să mai putem exista, / Purtați de vânt, așternuți peste urme de pași. Urmele pașilor noștri./ Ce este iubirea, / Dacă nu praf de stele?” (Praf de stele)

Dumitru Sârghie

Share

Permanent link to this article: http://linia1.ro/poezia-andradei-cojocaru-sau-cand-te-doare-sufletul-ce-faci/