Print this Post

În spatele zidurilor

Povești și povestiri slătinene

Nu știu ce gândea despre mine, eu însă l-am iubit…

• continuare din numărul trecut

Într-o parte a acestui imobil a locuit Dumitru Marinescu, ce deținea la parter un Magazin Universal. Fiica sa, Viorica, se va căsători cu farmacistul Tiberiu Dumitrescu și vor locui în cealaltă parte imobilului.

Tiberiu Dumitrescu a absolvit Liceul de Băieți „Radu Greceanu”. De la el ne-au rămas câteva pagini de emoționante amintiri, pe care le continuăm din numărul trecut…

casa lipscani 26 slatina 566

Lipscani nr. 26, 1890, Stil Neoromânesc 1900

 «Puse catalogul pe catedră – iar pachețelul de caețele pe măsuța pliantă din stânga ei. Foc să fi pus pe mine și nu mi-aș mai fi adus aminte un cuvânt din cele ce scrisesem. Știam doar că nimic în legătură cu subiectul. „Polologhia  cu termenul școlarilor… trei mi-a dat… și rușinea și… ti-că-losule, și privirea prelungă de sub sprâncenele stufoase plină de înțelegere. În sfârșit toată ființa lui  strânsă pachet în fața mea, cum am văzut-o cu câteva minute înainte, pusă pe Udrescu. Desfăcu catalogul – își puse ochelarii cu ramă de argint și-i prinse cu  brațe arcuitoare de urechi. Trecu o foaie, două în cartea uriașă, încărcată veșnic de semne misterioase și colorate în tot felul – apoi lăsă bărbia în piept – astfel încât vârful nasului apăru ca un ou de porumbel cu două găuri lărgite sub el… Așteptam parcă să sforăie pe ele… Sprâncenele stufoase și rebele îi acopereau în întregime pleoapele de sus,  iar cu genele se împreunaseră încât ochii luminoși proiectați asupra mea păreau că izvorăsc misterios de-a dreptul din stuful de păr.

Ca în ochii unui hipnotizator – privirile mele lărgindu-se parcă treptat tot mai mult se pierdeau în adâncul nesfârșit al lor – Dumitrescu… scoase printre buze scurt și înfipt ca o săgeată în inima vânatului prins deja în ținta vânătorului și cu degetul arătător al dreptei făcut covrig în aer. Clasa toată cu ochii pe mine – m-a urmărit până la catedră. Ochii lichizi ai domnului director nu m-au părăsit nici o clipită iar ai mei își scăldau privirile înfricoșate în apele pline de reflexe ale lor. Mă apropiasem de tablă socotind…

– Aici!… și mai scurt, rosti el. Eu mă codeam… chiar așa de aproape gândeam – nu e necesar și nici practic…

– Vin-no a-proa-pe!… silabisi de data aceasta într-un fel calm, ca rezultat al pachetului de nervi în care se constituise profesorul meu de Geografie… Totuși din toată atitudinea aceasta a lui apărea ceva straniu și glumeț.

traian biju566

Profesorul Traian Biju

Lip-lip se-ntinse de pe scaun și, din poziția, incomodă în care nu putea rămâne prea mult, îmi aplică două vârfuri de palme peste ambii obraji din care eșiră văpăi de foc. Era a treia oară în decurs de cinci ani când primeam o corecție din partea profesorilor. În clasa I o nuia de palmă de la Țicăloiu, directorul și profesorul de franceză  – fiindcă mă încurcasem la Notre Père, în clasa a II-a, o urecheală de la Ciontescu, însoțită de „bătu-te-ar Sfântul Ilie cu mâinile mele”… Dar acum… mărișor cum eram și în plin amor cu X, eleva de la liceul de fete,  simțeam că dacă nu vor plesni – atunci și imediat, obrajii mei se vor transforma în două flăcări…

– Priviți o teză… și apucată de colțul copertei  o flutură prin aer. Nici un cuvânt despre subiect… poezie și fra-ze-o-lo-gi-e .

Colegii neștiind durerea mea, dar cunoscând cu toții amorul meu grav – discret și incandescent – pufniră în râs  molipsitor – încât și acei care se știau sigur că sunt potcoviți în teză, râseră ca nebunii.. Profesorul strângea buzele abținându-se de la a râde . Îl privii cu coada ochiului  și același sentiment straniu – glumeț care ascundea  cu greu o surpriză – exala în ființa lui . Nervii se destinseseră prin   corecția pe care mi-o aplicase.

Liniște …și se făcu liniște  că auzeai musca obosită  și naivă din ultimele zile  ale  toamnei târzii sbârnâind pe la nasurile și mai naive  ale noastre ale tuturora – care încă nu adulmecaseră  sentimentele înfiripate deja  între noi și profesorul Biju.

– Știți cât i-am dat?…

Toți tăceau chitic – frământând în sinea lor răspunsul  pe care nu l-ar fi putut da niciodată la întrebarea domnului director care, de fapt, nici nu pretindea răspuns  cu adevărat.

– Șapte, sacadă printre dinți și puse pe mine  niște priviri cât mai aspre  în intenție – dar pline de bunătate în realitate – încât peste trupul meu cădeau picături de ceară fierbinte și în același timp o adiere ușoară de briză vindeca locul – de parcă nu știam dacă e durere ori plăcere.

– Mi-ai furat nota – mi-ai speculat sentimentele – marși!

În timp ce mergeam spre locul meu – zâmbetul colegilor lua forme vizibile… sigur că era încurajat de acela al profesorului care mă urmărea – privindu-mi mersul pe deasupra ochelarilor  proptiți pe oul de porumbel, adulmecând  cu nările mai puțin lărgite  și pe care le strângea mereu între degetul gros  și arătător  de la mâna stângă parcă vrând să le dea o formă mai verticală. Pe fețele celor mai mulți colegi  se citea admirația  față de gestul profesorului și-și sintetizau propriile lor gânduri rezultate din cinci ani de dăscălie cu acest profesor – ajungând la concluzia că dacă n-ar fi știut subiectul – sigur ar fi făcut și ei ca mine – ori dacă erau profesori  tot șapte mi-ar fi pus, exact pe colțul din stânga  al primei foi al caietului – și poate tot cu creion albastru. Râvneau cu alte cuvinte la ceea ce se întâmplase între mine și domnul  director…

elevi greceanu vechi

Clasa lui Tiberiu Dumitrescu… În așteptarea tezei la geografie

Exact când m-am așezat în bancă  cu privirea iarăși către catedră  toți au izbucnit  într-un râs cu totul altfel decât cel dinainte – care a fost și scurt, și final …

Domnul director ceti pe rând numele elevilor și nota primită – iar fiecare din ei se ducea și și-o lua de pe aripa catedrei unde era aruncată cu dexteritate. Emoțiile mă lăsaseră pe mine și-i luaseră pe ei. Ultima fu a mea… Mi-o înmână fără să o mai arunce pe măsuța pliantă și nu-și luă ochii de pe mine și nici eu de pe el… Păru o predare solemnă și cu o înțelegere mai profundă.

Amorul meu propriu ca și acela pentru „x,” eleva de la liceu nu mai erau atinse cu nimic. De data aceasta eram numai noi doi… Elevii erau preocupați cu revederea lucrărilor lor… Nu știu ce gândea despre mine, eu însă l-am iubit.

Tiberiu Dumitrescu, Farmacist»

 Elena Sîrghie – Fragment din volumul în curs de apariție
“În spatele zidurilor” (Povești și povestiri slătinene)

Proiect realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Slatina și al Consiliului Local Slatina

Permanent link to this article: http://linia1.ro/povesti-si-povestiri-slatinene-6/