Print this Post

Artistul popular Constantin Niţu:

Putem să înscriem costumul popular în continuarea celor șapte minuni ale lumii

Urmare din numărul trecut

Așa de dragi îi erau țăranului pământul și averea că nu le lăsa nici în fața morții…

Constantin Nițu transpiră. Vorbește cu patimă… Poartă cu el, oriunde ar fi, toată febra artei sub care s-a născut. Toată tirania plăcută a artei populare… Este la înălțimea clipelor pe care le-a trăit, rememorându-le, dar este pregătit minuțios și pentru timpul pe care-l mai are în față… Ne vorbește ca-n Liviu Rebreanu, despre dragostea și blestemul pământului…

„Așa cum v-am spus, în numărul trecut, bunica mea i-a spus mamei: «Ia-l fată și du-te cu el acasă, că ăsta tot moare pân’ dăsară…!» Auziți și dvs.? Ca să nu se despartă de  secerișul grâului, o trimitea pe noru-sa singură acasă, cu un mort în brațe. Că moare și să stai cu el acolo mort… Și ei n-au venit până seara de la grâu… Acum eu nu sunt intrigat, dar e o realitate. Așa de dragi îi erau țăranului pământul și averea că nu le lăsa nici în fața morții…”

nitu 1Lasă c-o vede Dumnezeu!

Uneori e foarte echilibrat și devine mai sigur și mai puternic decât un profesor în amfiteatru. Are conștiința valorii lui, dar știe că nu poate urca mai sus decât poate coborî. Ne vorbește despre educația primară, primită de la mama sa, și despre imaginea ultimă pe care el o are înmagazinată în memorie, cu privire la tatăl său, care a fost invalid de război. „Cum o puteți caracteriza pe mama dvs.?”, l-am întrebat subit. „Maica Domnului”, mi-a răspuns, pe nerăsuflate, maestrul.

„Mama mi-a dat o educație foarte sănătoasă și dură. Pe mine mama nu m-a lăsat niciodată să bat copiii oamenilor, dar eu veneam și mă plângeam la mama că m-a bătut cutare și cutare… Veneam să-i spun ca să se ducă ea ca să se certe cu vecinele că m-au bătut copiii. Ea îmi spunea: «Lasă, că mă duc la mă-sa s-o spui, ca s-o bată!” Și eu tot mă plângeam la mama, dar ea își vedea de treburile ei… Ce, se uita la mine? Și, la un moment dat, ca să nu mai plâng îmi zice: „Lasă, c-o vede Dumnezeu!” Cu asta rezolva totul… Și eu când o auzeam că zice așa, știam că nu se duce să se certe cu vecinii…

Tata a fost invalid de război. Eram mic, dar mi-l aduc aminte cum țipa în pat. Răcnea ca un leu și nu erau medicamente ca acum. Stancu Prichinea era asistentul satului și a venit cu bisturiul și l-a tăiat pe tata pe viu. Și când l-a tăiat a bușnit puroiul cu tot cu os. Și de atunci s-a mai ușurat… Acesta este cel mai dramatic moment pe care-l rețin…”

Există și o parte umanistă a politicii comuniste

Primii lui pași în artă au fost conduși de către bunica paternă… Părinții mamei lui, fiind mai bogați și presați de orizonturile roșii, care loveau, fără milă, România, și-au dat fetele după copii săraci, ca să scape de eticheta de chiaburi. Are o anumită nostalgie față de comunism, fapt care nu-i micșorează cu nimic meritele și personalitatea artistică, avându-se în vedere faptul că onor-criptocomuniștii capitaliști de azi nu au nicio aplecare spre valorile artei populare, disprețuind artiștii.

„Primii pași în artă i-am făcut în prezența bunicii de aici, bunicii după tată… Părinții mamei mele sunt descendenți din familia Cantacuzino. N-am documente scrise, ci doar mărturii verbale… Părinții mamei mele au fost foarte bogați, au fost cu moșii, iar tataie și-a dat fetele după băieți săraci, ca să scape de chiaburie. Și d’asta a venit mămica după tăticu’ aici, ca să nu aibă probleme. Și tataie, în 1949, s-a înscris în Partidul Comunist Român și de atunci și a scăpat…

Nu prea am făcut politică, sunt cam «afon» de politică. Dar, totuși, cea comunistă a avut și lucruri foarte bune și frumoase. Și trebuie luate și adaptate mediului actual. Să știți că am momente și regret… Pentru că în momentul acela, când n-aveam casă, mi s-a dat casă. Acum cine îți dă casă? Acum ți-o ia și te lasă cu boarfele în mijlocul drumului… Exista și o parte umanistă a politicii comuniste.

N-aș putea să spun că am un statut de artist bine conturat, dar sunt apreciat, în unele medii, la un nivel la care poate sunt apreciate puține personalități.”

nitu 2Și n-am făcut steluțe, seceri și ciocane niciodată…

Detestă această lume ultramaterialistă, fără Dumnezeu, dar își deschide sufletul către interlocutor, ca o absidă de lumină.. Își divulgă gândurile, apoi are tentația de a și le retracta, ca nu cumva cel din fața lui să-l toarne la vreun for politic, care i-ar putea face vreun rău. Avem convingerea că această atitudine este un gest reflex căpătat în timpul comunismului, în ciuda faptului că maestrul pare să regrete stabilitatea de atunci. Am întâlnit, totuși, în mărturisirile lui Constantin Nițu și un act de frondă anticomunistă, care îi este caracteristic oricărui artist adevărat.

„L-am cunoscut cu d-l Nițulescu, actualul directorul al Muzeului Țăranului Român, la o expoziție prin anii ’80. Era acolo o doamnă Pauncev, de la Muzeul Satului, bulgăroaică după nume, care mă îndemna să folosesc elemente socialiste în creația mea. Steluța, secera și ciocanul și câte și mai câte elemente comuniste. Atunci acest domn Nițulescu m-a bătut pe umăr și mi-a spus: «Tinere, să nu faci așa ceva! Să faci ce-ți dictează sufletul!» Atât. Și n-am făcut steluțe, seceri și ciocane niciodată!”

Îi aștept la un capăt de drum

Existența actuală a artistului Constantin Nițu este una disperată, cu irizări vesele și fericiri spontane. El este un demon și, în același timp, un înger al artei strămoșești, un ultim demiurg (așa cum am mai spus) aflat în amurgul carierei sale artistice și fizice, precum el însuși prevestește. Ce le transmite stăpânilor politici și ce va rămâne din munca lui de-o viață? Răspunsul său este edificator pentru urmașii urmașilor noștri.

„Din munca mea de-o viață eu cred că va rămâne durerea mea, scăldată în lacrimile  aceleași dureri… Pentru că eu nu cred că se mai poate așa ceva, într-un timp foarte scurt. Știu că asfințitul mi-e aproape… Era cât pe aci să dau colțul de Paști, dar Dumnezeu n-a vrut și probabil a zis: «Mai stai că mai am treabă cu tine acolo!»

Pe așa-zișii stăpâni politici îi aștept la un capăt de drum. Dacă vor veni, nu vor greși și vor rămâne în istorie și în celebritate. Iar pe acela care a încercat să mă murdărească nu-l va ierta Dumnezeu.

Un popor care nu știe să-și pună arta populară în valoare e un popor pierdut. E lipsit de răspundere, e lipsit de patriotism, e lipsit de pricepere, e lipsit de ceea ce a lăsat Dumnezeu mai frumos pe pământ, ca să participi și să guști din lucruri extraordinare, unice în istoria unui popor, și poate universale chiar. Pentru că noi, românii, putem să înscriem costumul popular în continuarea celor șapte minuni ale lumii.”

nitu 3Eu cui las toată această avere?

Lângă maestru sunt așezați ucenicii. Speranța sa este ca aceștia să-i ducă meșteșugul mai departe, iar el să nu moară prea repede, ca să-și vadă visul împlinit.

„Să nu mor repede! Să durez cât mai mult, ca să-mi văd visul împlinit. Să las acest simbol, să las această matrice, pe care n-o să mai fie nimeni în stare s-o mai guste, pe care nimeni nu va mai ști s-o facă… Eu cui las toată această avere?! Mi-e tare teamă că arta mea nu va fi înțeleasă de cineva și va fi aruncată. Sau că altcineva se va înfrupta habotnic din ea…

Niciodată n-am vrut să-mi înstrăinez acest tezaur… Păi, domnule poți să tai din suflet să dați o bucățică la o parte? Nu se poate așa ceva, pentru că ăsta e sufletul meu… Am avut copilul la facultate, n-aveam bani și, totuși, n-am vândut nimic…”

Aș săruta crucea care stă în ciocul acvilei romane

Nevoia lui etică de a lăsa ceva solid în urmă se înalță până la sângele albastru al regalității. Atâta timp cât toate puterile politice de după 1989, care s-au năpustit să rupă din trupul și sufletul poporului român, nu au avut și nu dau niciun semn de recunoștință față de arta protagonistului nostru, Constantin Nițu  invocă monarhia.

„Dacă acum s-ar face Referendum să instaurăm regalitatea, aș săruta crucea care stă în ciocul acvilei romane și aș trece la regalitate, cu toată inima… Nu mai am încredere în altcineva…”

Dumitru Sârghie

VA URMA

Permanent link to this article: http://linia1.ro/putem-sa-inscriem-costumul-popular-in-continuarea-celor-sapte-minuni-ale-lumii/

2 comments

  1. SARGHIE

    Sunt bucuros ca mai sunt cititori aplecati peste acvest gen de reportaj, pe care=l practic eu…Semn ca nu suntem chiar pierduti…Multumesc,dle Sefan Silviu…Imi place mult expresia…cei nerecuperabili care ne dau lectii de rentabilitate a…respiratiei

  2. stefan silviu

    Ma bucur domnule Sarghie, pentru faptul ca prin dumneavoastra, am cunoscut un asemenea om .
    Astept cu interes, alte reportaje care sa ne tina aproape de romanismul pierdut printre proiectele impuse de marii nerecuperabili, care ne dau lectii de rentabilitate a penelului, bisturiului, arcusului, respiratiei ….
    Multumesc !

Comments have been disabled.