Print this Post


Remember Ion Georgescu: Dumitru Sârghie – poet al cetății!

Profesorul și scriitorul Ion Georgescu, membru al Uniunii Sriitorilor, a plecat de ceva timp la stele. A fost un colaborator de frunte al ziarului Linia Întâi, încă de la apariție, adică din anul 2000. A semnat peste 200 de articole preponderent legate de literatură, note politice și sociale… Cartea lui de vizită este impresionantă. Ca dascăl, el a fost un fel de luminător de cale, un apostol al județului Olt și, respectiv, al comunei Tufeni, care a dat țării o seamă de personalități politice, literare, militare, iar ca scriitor a lăsat posterității mai multe romane și volume de poezie.

ion georgescu li 787

Ion Georgescu

În curând, la editura „ARENA ARTELOR” din Slatina, sub îngrijirea subsemnatului, va apărea o carte cu materialele sale din Linia Întâi, ca semn de recunoaștere și prețuire pentru un intelectual de primă mărime al județului lui Eugen Ionesco, dar și pentru neprețuitul său aport la prestigiul publicației noastre.

Mai mult, personal, am și o obligație morală față de memoria Sa, având în vedere rândurile-gândurile pe care Senior-editorul ziarului Linia Întâi, scriitorul Ion Georgescu, le-a așternut pentru eternitate, la apariția primului meu volum de versuri. Fie-i țărâna ușoară!

Dumitru Sârghie – poet al Cetății

Poezia lui Dumitru Sârghie izbucnește vulcanic în cartea Sânge și țărână (editura „Alutus”, Slatina, 2007) după ce își făcuse intrarea în spațiul cultural contemporan în mai multe reviste și ziare, între care cunoscuta și combativa publicație Linia Întâi, al cărei director fondator este și prin care și-a dovedit calitățile intelectuale și profesionale de ziarist de valoare națională.

Versurile, strânse în volumul lucrat tipografic sobru, se petrec sub zodia metaforei Sânge și țărână. Sintagma teribilă sub semnul căreia stă întreaga încărcătură poetică a cărții se deschide luminos către cititor cu cel puțin două conotații: sacrificiu și suferință, credință și veșnicie: „Rănit de propria-mi lumină, / pe drumul bun, cu pantă lină, / murdar de sânge și țărână, / mă plimb cu leșul meu în mână” – spune autorul în poemul ce dă și cheia metaforei din titlu.

În „Precuvântare”, Petre Anghel, „veteran al poeziei” – cum se autointitulează – surprinde sintetic câteva fundamentale trăsături ale liricii sârghiene: „Poemele d-lui Dumitru Sârghie sunt aspre, … poetul nu se cenzurează și încearcă să producă răni, lui și altora, în speranța că se va trezi până la urmă cineva… el demonstrează tenacitate și optimism, în ciuda deznădejdii pe care o strigă…”

Purtător al adevărului, luptător pentru dreptate socială, cultivator al eticului și esteticului, într-o perioadă de răsturnare a valorilor morale, Dumitru Sârghie a trebuit să-și ascută versul, să-l facă aspru, pentru a lovi în ce e rău și urât. Era firesc ca virtuțile sale din frontul jurnalisticii să se răsfrângă în poezia care i-a devenit un scut de apărare, o modalitate a recuperării prin confesiune lirică: „Suferința a-nvățat pe de rost / cărarea spre mine, / durerea îmi cunoaște / toate cotloanele cărnii, / gustul morții îmi gâlgâie-n gât, / gustul vieții devine fantomă…” Acceptarea morții ca echilibrată compensație a suferinței vine din filosofia adâncă a poporului român, ajunsă la cea mai înaltă expresie lirică în „Miorița”. Falsa lamentare, construcție a artei poetice, nu înseamnă înfrângere, nu înseamnă capitulare. Dumitru Sârghie este un elegiac modern, atât cât îi îngăduie energia sa de luptător împământenit în orașul de pe malul stâng al Oltului, slătinean veritabil prin dragostea sa pentru municipiul care i-a dat pe Ion Minulescu, Eugen Ionescu și pe alți mari cărturari.

În timp ce mulți poeți exhibiționează scena literară cu poeme palide, pline de imagini zaharisite, Dumitru Sârghie este unul dintre puținii lirici angajați, unul dintre cei care simt precum Badea George: „Sunt suflet în sufletul neamului meu / Și-i simt bucuria și-amarul.” Adaptându-se vremii sale, în care predomină proliferarea partidelor afaceriste, înșelătoare de mase electorale, strigă în „Balada partidului fără chiloți”: „Ne-ai iubit teluric, rece ca o cobră, / Te-am iubit la urnă și în cabinet, / Lacom ca un uliu, molcom ca o Mobră, / Ne-ai iubit în piață și pe Internet.” Verbul său e plastic, capătă duritate fără a fi vulgar, ca în „Contra uraganului”: „Să urinezi contra vântului – / Iată o formă a libertății de expresie… / Așa am pierdut un ziar, / Așa am pierdut un sac de bani, / Așa am pierdut vreo trei iubite.”

Relația conștiință-orgoliu e și ea, ca tot ce se află în jurul poetului, prilej de inspirație: „Gaură neagră, / Fantă de vid, conștiința / Degenerează-n orgoliu… / Pavate cu spini și cioburi, / Cărările orgoliului fac loc minciunii…”

Nu doar spațiul intern alterat de minciună, ipocrizie, hoție și lașitate îl chinuie pe Dumitru Sârghie. Îl frământă și crucea Basarabiei, purtată de strănepoții lui Ștefan cel Mare pe umerii lor. În „Cântec basarabean”, partea răpită a țării este: „Prinos de Spirit și Transfigurare, / Logos și Lacrimă, Rost și Lumină, / Gură de rai”, „Mistuire de sine, Nădejde și Har”, o multitudine de metafore.

Poetului îi rămâne, ca bucurie de trup și de spirit, teritoriul erosului. Iubirea îl atinge pe teritoriul judecător al răului din jur ca pe oricare muritor de rând, și trăirea vie se finalizează cu versuri îndrăznețe și impresionante ce amintesc de Baudelaire: „Și-apoi să-mi las privirile să zacă / Pe arcul de violă al coapsei tale fine, / Când pântecul tău rodnic, ca o pădure dacă, / Va tresări dogmatic, va-nfiora lumine… // Și-ți voi vâna, iubito, cu degete geloase, / Genunchii – briliante ce-n seară se aprind, / Și-ți voi sorbi, iubito, cu primăvara-n oase, / Suav, zefirul nopții, și voi muri… trăind!” („Năluca”). În „Raiul”, dragostea e parșivă, plină de culoare, ca în „Cânticele țigănești” ale lui Miron Radu Paraschivescu: „De la ochi până la pântec, / Totul se transformă-n cântec, / Doamnă, suflet ivoriu, / Când știu tot, nimic nu știu / Și chiar dacă sunt diliu, / Îți sărut părul muriu.” Dragostea din „În dimineața de Florii”, cu elemente idilice, e raportată la ortodoxie, prezența Mântuitorului fiind obligatorie: „Să vii, iubito-n țintirim, / Căci trandafirul e sublim, / Iar mielul alb paște-n răzor / Și-așteaptă pe Mântuitor.”

„Crimă și poezie” este întrucâtva un crez poetic: „Câte poezii am scris, / Câte strofe am siluit, / Și câte versuri am înjunghiat, / Doamne?… / În continuare, / Mă voi târî prin rănile / Și însingurările poeziei, / Prin țărâna ei…” Din carte, nu lipsesc versurile ce mărturisesc gândurile și reflecțiile filosofice asupra lumii și vieții: „Nu sunt singur pe lume, / Ci singurul în Univers” („Adevărul și minciuna”) sau: „Totul curge, / Viața-mi curge, / Sângele și el, la fel.” (Totul curge”)

Între toate poemele din Sânge și țărână, stă, la mijlocul volumului, cel care a dat numele cărții. Este un autoportret original, sincer care întregește prin câteva linii și sensul metaforic al titlului lucrării în ansamblul ei: „Frivolitate și melancolie, / Muzică, alcool și sfințenie, / Prinț și cerșetor, / Sfânt, bețiv, / Cartofor, / Sânge și țărână… piatră.”

Cu Sânge și țărână, poetul Dumitru Sârghie răspunde liric marilor probleme care îi frământă pe cei mai mulți din jurul său, probleme existențiale, de la naștere până la moarte, de la iubire la revoltă. O face în imagini artistice noi și dure, dar și delicate, fapt ce îl definește ca o voce puternică în peisajul literaturii române contemporane, ca un adevărat poet al cetății și al vremii sale.

Așadar, vorba lui Arghezi: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”

Ion Georgescu

Share

Permanent link to this article: http://linia1.ro/remember-ion-georgescu-dumitru-sarghie-poet-al-cetatii/