Print this Post


Teatru profesionist sau teatru pentru amatori?

M-am întrebat de multe ori atunci când parcurgeam cărările vieții culturale: care dintre cele două forme de manifestare dramaturgică are mai multă greutate măsurată în caratele talentului: amatorismul sau profesionalismul?

Desigur, suntem tentați să spunem că, printr-un joc al sorții, doar artiștii profesioniști au însușirile necesare, harul înnăscut sau dobândit și pregătirea adecvată formată în anii facultății să joace pe scena teatrelor.

Teatrul modern ne oferă posibilitatea ieșirii din tiparul riguros și rigid al unui loc special amenajat pentru interpretarea unei piese  de teatru. Am văzut la Florența și cred că acest lucru se întâmplă și în alte orașe ale lumii supuse invaziei turistice, actori care își pregăteau ieșirile artistice pe străzi și interpretau rolurile specifice cadrului antic sau medieval în care se încadrau scenic, vorbind. De asemenea, am văzut cum orchestrele simfonice din marile orașe prezentau fragmente din operele clasice ale compozitorilor în fața clădirilor destinate filarmonicelor sau a altor instituții de cultură.

gaitele teatru pin 2Arta spectacolului a coborât în stradă

Arta dramaturgică nu mai constituie apanajul actorilor consacrați, absolvenți ai Facultății de Artă Teatrală și Cinematografie, ci ea a urcat în sufletul amatorilor. Nu doresc să minimalizez rolul primilor, dar se întâmplă uneori ca rutina să marcheze jocul actoricesc al acestora , să intervină acea stare de lehamite determinată de varii motive: lipsa spectatorilor, roluri inadecvate, regizarea unor piese cu impact emoțional labil, teama de provincialism etc.

Și iată că, într-un oraș lipsit de istorie în dramaturgie consacrată, profesionistă, care nu are un parcurs cultural pregnant, unde se mai așteaptă (din păcate) cu înfrigurarea autorului marcat emoțional, publicul matur (nu elevi aduși de la școlile din zonă) care să confere lucrărilor fie ele de pictură, de carte sau de spectacol dramatic interesul și aprecierea de care avem nevoie, iată, deci, că a apărut nu de niciunde OMUL CULTURAL care ne încântă cu realizările sale din acest domeniu și care se numește Nicolae Ioan Popa.

Salariat al Centrului pentru Păstrarea și Promovarea Culturii Tradiționale, el și-a luat – sine die – angajamentul de a face  TEATRU în orașul Slatina. Și a reușit.

Am asistat – mânată de un impuls al curiozității umane, mai mult decât al unui spectator doritor să se relaxeze prin participare la o reprezentație teatrală, venită la spectacol cu simțul critic plin de acuitate ofensivă, dar și apreciativă, am asistat, spuneam, la două spectacole regizate de Nicolae Ioan Popa.

nicu popa li

Nicu Popa

De primul am fost marcată emoțional până la lacrimi (Năpasta de Ion Luca Caragiale) – singura dramă a marelui scriitor – plusul de impresie fiind creat de rolul magistral pe care l-a jucat însuși Nicu Popa, dar și a lui Dragomir, interpretat de Nicolae Toni Dincă.  Urma să constat și modul în care regizorul intervine doar în jocul actorilor, fără o implicare scenică directă, precum să mă conving și de abilitățile sale în a pune în scenă o comedie. Mi-am satisfăcut și această dorință, urmărind, în premieră, „Gaițele” lui Chirițescu, jucate, de curând, sub bagheta regizorală a lui Nicu Popa, pe cocheta scenă a Centrului Cultural Eugen Ionescu din Slatina.

Deși sala a fost arhiplină, la început, jocul actorilor mi-a creat impresia necomunicării cu spectatorii. Aceștia din urmă păreau că nu empatizează cu actorii, că sunt prea critici, că așteptă altceva sau că nu înțeleg. Sala era rigidă, austeră și pretențioasă. Actorii au luat pulsul acesteia și au pus parcă, mai multă căldură, mai mult suflet, mai multă trăire în interpretare. Și…sub incidența jocului s-au stabilit punțile de legătură necesare creării comuniunii dintre actor și spectator. Astfel, publicul a rezonat, actorii s-au degajat de trac și totul s-a transformat în profesionalism. Interpretările au fost livrești: replică, poză la public, replică, poză la public. Scenele și tablourile  au curs firesc, emoționant.  Am remarcat jocul natural, puternic și motivat al Elenei Lucia Ionescu, replicile serafice și ușor ursuze ale alintatei și veșnic nemulțumitei Luminița Mișu, rigurozitatea celorlalți protagoniști care și-au asumat rolurile cu o desăvârșită măiestrie: Geanina Elena Lupu, Iuliana Dumitrana, Mădălina Ioana Gherghe, Cornel Gherghe, Cristina Dimulescu, Ion Șică Gil, Cristian Buzatu, Felicia Alexandru, Adriana Preda Naicu.

Se spune că, textul fiind foarte bine stabilit de către autor (Alexandru Kirițescu), nu ar mai avea nevoie de intervenții regizorale.

Dar nuanțele, tonurile, bucuria sau tristețea, jocul scenic, inflexiunea vocii, timbrul vocal, armonia între mișcări și cuvinte, intrarea și ieșirea pe replică, echilibrul ca un tot unitar cine îl asigură? Nu cumva regizorul? Nu acesta este dirijorul orchestrei care interpretează un text scris de un autor care vrea ca opera lui să fie înțeleasă și apreciată?

Desigur că răspunsul este acesta. Da, regizorul este cel care orchestrează succesul unui act artistic.

De aceea, consider că orizontul meu de așteptare nu a fost înșelat nici de această dată. Nicolae Ioan Popa a făcut un spectacol desăvârșit. Știți de ce?

Pentru că el face spectacole nu pentru el însuși, ci pentru public.

Liliana Ghiță Boian

Permanent link to this article: http://linia1.ro/teatru-profesionist-sau-teatru-pentru-amatori/