Print this Post


Trei reflecții despre Constantin Brâncuși – Andrei Marga

Continuare din numărul trecut

Cei care au inventariat piesele operei lui Constantin Brâncuși amintesc mai nou trei mari compoziții ce-i jalonează biografia și opera: Trecerea Mării Roșii (1906-1907), Memorialul de la Târgu Jiu (1937) și Templul Eliberării. Ultima compoziție nu s-a mai realizat (a rămas doar macheta din 1927), încât Masa tăcerii, Poarta sărutului și Coloana fără sfârșit, ce singularizează Calea Eroilor din Târgu Jiu, rămân, împreună, după distrugerea voluntară a primei compoziții (din care au rămas, totuși,  fragmente), mărturia sculpturală cea mai concludentă a reprezentării de către Constantin Brâncuși a „trecerilor” ce se parcurg în această lume spre eliberare.

andrei marga li2Reflecțiile cu care Constantin Brâncuși a însoțit unele lucrări susțin, de asemenea, interpretarea noastră. Polizarea unor piese el o socotește “o necesitate pe care forme relativ absolute o impun anumitor materiale” (Sorana Georgescu-Gorjan, p.76). Relativ la Trecerea Mării Roșii, se explică el, „năzuiam spre orizonturi fără limite, în timp ce sculptam un mare grup în piatră, și când l-am terminat am fost convins pe deplin că toate strădaniile și pregătirea mea au dovedit un singur lucru; eram sigur că am explorat în fond unele căi și că ele nu mai puteau oferi o altă experiență spirituală” (p.111). Constantin Brâncuși era de părere că “o «Pasăre măiastră» uriașă, asemeni statuii libertății din New York, așezată într-una din marile piețe ale capitalei […] ar vesti la distanțe mari în tăria cerului bucuria sufletului descătușat de materie” (p.87). În viziunea sa, sculptura este „cea mai desăvârșită exprimare a Dorului românesc” (p.91). „Rolul Evei este să perpetueze viața. E fermecătoare și inocentă. Reprezintă fertilitatea, un boboc gata să dea în floare, o floare pe cale să rodească. Adam, dedesubt, muncește pământul” (p.92). «Cocoșul» meu nu este cocoș, «Pasărea» mea nu este pasăre. Acestea sunt simboluri” (p.93). „Cocoșul nu e pasăre în zbor, ci mai cu seamă expresia dorinței de a zbura” (p.93). „Coloana fără de sfârșit e aidoma unui cântec etern care ne poartă în infinit, dincolo de orice durere și bucurie artificială”(p.94). „«Pasărea măiastră» este întruchiparea în duh călător a celui mai adânc dor” (p.99). Constantin Brâncuși spunea: „vreau să înalț totul dincolo de pământ…. Vreau ca cocosul brancusipasărea mea să umple tot văzduhul, să exprime marea eliberare” (p.102).

Mulți privesc lucrările lui Constantin Brâncuși ca niște monade, închise în sine, răspândite în diferite locuri. Totuși, marele sculptor a urmat stăruitor teme distincte (sărutul, păsările, coloanele, peștii, etc.) și a vorbit adesea de „eliberare” ca preocupare expresă. Monada lui Leibniz nu este astfel nicidecum o modelare potrivită în cazul  operei sale. Opinia mea este că nu doar piese ce pot fi socotite autonome, ci opera întreagă a lui Constantin Brâncuși sunt subsumate intuiției eliberării de contingent, de condiționat, de material și a atingerii altei trepte.

2.

La Constantin Brâncuși sculptorul s-a prelungit cu gânditorul. Dar și acesta din urmă stă pe postament propriu și este original. Reflecțiile și maximele lui sunt de sine stătătoare și s-ar cuveni să-și găsească monograful potrivit. Oricum, ele lasă să se vadă cinci repere pe care și le-a luat artistul.

Primul era prioritatea realizării operei desăvârșite. Constantin Brâncuși declina adesea, de exemplu, invitații de a merge la cafenea sau cenaclu, “căci pasărea măiastră m-a luat în vrajă” (Petre Pandrea, Brâncuși. Amintiri și exegeze, Meridiane, București, 1976, p.50). Câtă vreme creația însăși putea înainta, ea era urmărită inflexibil.

Al doilea era refuzul alcoolului. “Bărbatul oltean – spunea el – nu are timp să bea între 20 și 40 de ani, fiindcă e pus pe procopseală și pe încherbarea gospodăriei familiare noui și proprii” (p. 43). În general, Constantin Brâncuși a refuzat irosirea energiilor vieții.

maiastra brancusiAl treilea era utilizarea cu scop a vieții. Maxima lui Constantin Brâncuși era că “viața este ca banul. Trebuie să ști cum să-l risipești sau mai exact cum să-l utilizezi” (p.99). El a făcut în mod intenționat din viața sa prilejul creației durabile.

Al patrulea era disponibilitatea la sacrificiu în serviciul scopului. Potrivit lui Constantin Brâncuși, “drumul spre iluminare lăuntrică presupune jertfe severe” (p.99). De aceea, sculptorul a și înfruntat fără lamentări și scuze dificultățile vieții.

Al cincilea era modestia. Când Petre Pandrea i-a spus că a devenit “pontif al modernismului”, Constantin  Brâncuși a răspuns: “Am deschis o filială a Tismanei în Impasse Ronsin” (p. 98).

Se discută, pe bună dreptate, despre afilierea viziunii lui Constantin Brâncuși. Aceasta se poate capta din creații sculpturale și mărturisiri, din reflecții reținute de apropiați și din însemnări și ne permite acum încadrări  precise.

Pe traseul său, Constantin Brâncuși a întâlnit, deja în anii pregătirii, la Craiova, austriecii ce exprimau căutările moderniste („Modern Style”) din Viena fazei finale a imperiului. La București a intrat în mediul marcat de ecouri din mentalitatea pe care o exprimase deja Nietzsche în Germania și Italia. La Paris admiratori americani i l-au apropiat pe inițiatorul „nesupunerii civice” – Henry Thoreau, din mișcarea neotranscendentalismului de peste Ocean, Gianbattista Vico pare să-l fi atras cu ideea de a merge totdeauna la esența lucrurilor ((V.G. Paleolog, Tinerețea lui Brâncuși, 1967, Scrisul Românesc, Craiova, 2004,p.133). Nici un moment nu a uitat înțelepciunea populară în care s-a născut.

Petre Pandrea a spus pe bună dreptate că „Brâncuși a fost un tipic pandur al spiritului. Prin nucleul ideativ inițial este un artist oltean și un român cu valabilitate mondială cu teme, probleme, aspirații și soluții universale” (Petre Pandrea, p.155-156). În acest fel se explică mai bine, deopotrivă, atât ascendența carpatică, cât și nivelul înalt al performanței, la distanță univocă de cei care îl autohtonizează fără probe pe Constantin Brâncuși și-i reduc importanța, de cei care la noi perorează, dar nu se informează destul, cât și de cei care-i detectează parțial mesajul, căci nu-i cunosc rădăcina.

Sunt indicii că ideea lui Spinoza, după care matematica și geometria se impun minții cugetătoare prin evidență, încât demonstrația devine de prisos, l-a sedus pe Constantin Brâncuși. Iar ideea lui Hegel, după care și ideile îmbracă forme ale intuiției, a practicat-o fără apel la celebrul gânditor (V.G.Paleolog, p.134). Dar Constantin Brâncuși socotea arta drept “justiție absolută”, sub o inspirație ce vine  din filosofii ale angajării energice, încărcate de subiectivitate, pe harta existenței, la acea dată Nietzsche fiind cel mai discutat. La București unii profesori și, mai ales, la Paris sorbonarzii îl comentau pe Nietzsche. Are, ca urmare, acoperire, să se spună (împreună cu Petre Pandrea, p.199): „nu se poate vorbi despre Brâncuși ca despre un adept formal al lui Nietzsche. Sculptorul a luat unele formulări sesizante, cum a luat și din Vico… Stilistica strălucitoare și complexitatea teoretică o prelua de la Vico și din Nietzsche”. În aceste condiții, mentalitatea angajării personale fără limite drept condiție a creației îl apropie pe sculptor de filosoful care tocmai chestionase profilul omului modern și urca în universalitate.

Continuare în numărul viitor

Permanent link to this article: http://linia1.ro/trei-reflectii-despre-constantin-brancusi-andrei-marga/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *