Print this Post


VERSURI ȘI MĂTĂSURI CONSONANTE SAU CUM S-O SALVĂM PE ANNA KARENINA…

Dragi prieteni… În rândurile care urmează, așa cum am făcut întotdeauna, n-am să vorbesc despre poezia mea, căci – nu-i așa? – nu-mi șade frumos. Am să vorbesc despre cealaltă jumătate a cărții mele, semnată de Alina Neagoe, care, la rându-i, poate spune că eu am semnat cealaltă jumătate a cărții ei.

Așa cum Dumnezeu a creat pământul din nimic (CREATIO EX NIHILO), poezia autentică vine din eter, de nicăieri, și se așază, cuminte, pe umerii poetului născut și nu făcut. Se înțelege că poezia nu vine la oricine… Vine la cel care știe s-o rafineze, s-o treacă prin sita inimii lui și, apoi, să înfioreze Absolutul cu versurile astfel recreate, exact în sensul în care le-a primit de la Divinitate.

coperta versuri si matasuri consonanteAm mai spus și repet: adevărata poezie e profund transcedentală, iar Alina Neagoe lucrează din plin cu transcendentul, fiindcă – nu-i așa? – a te dispensa de „serviciile” lui Dumnezeu, în exercițiul creației, înseamnă să treci, artistic, ca gâsca prin apă, înseamnă că poezia ta e de-o înduioșătoare zădărnicie…

Volumul „Versuri și mătăsuri consonante”, probat de câteva ori, cu succes, la public, este un dialog al unei „androginii poetice” (așa cum spunea criticul de artă Paul Aretzu), având la bază un experiment literar, un joc poetic simetric, inițiat, consensual, de mine și de Alina Neagoe… Ambii am privit, simultan, în aceeași oglindă și am dorit, fiecare în parte, să arătăm Măriei Sale, Cititorul, cum cade și foșnește lumina poeziei pe chipurile noastre, dar și pe chipurile celor care ne citesc.

Așadar, „Dragă viața mea frumoasă, / Veșnicia te apasă, / Din nimic venind… ” (Poema ultimei cunoașteri). Iată cum își începe Alina partea ei de carte, desprinsă – parcă – din aurora gândurilor sale „Asemenea unor pârghii sonore, ce țin de liniștea dureroasă, într-o pauză de un infinit de măsuri.” Există, aici, o voluptate a zborului către lumină, acea benefică lumină, care ne ridică viața la rangul de vis: „Din caldul mâinii, viața tot pleacă, / Alege zborul, din safire-ți fac drum.” (Zbor către lumină)

Alina Neagoe trăiește iubiri nelegitime cu anotimpurile și gustă cu nesaț din realitatea metafizică a vieții, rugându-se la Creator s-o înalțe în evanescent, deasupra pământului, tocmai ca să nu cunoască sfârșitul fizic: „Și, zidește-mă, dar / Nu-mi pune începutul în pământ, / Să nu cunosc sfârșitul.” (Timpul zidirii)

Autoarea înțelege zidirea, ca pe un act al rostului creației, într-un mod similar zidirii Anei lui Manole, din celebra baladă „Mănăstirea Argeșului”, ea însă se lasă – poemă în eter – zidită într-un amurg marin și nu într-o melodie terestră, care, de multe ori, nu are puterea remanenței în timp… În acest sens, sunt edificatoare și versurile: „De ce taci dragoste cu ecouri de lut? / Desprinde-ți din ceară aripa; / Nu fi lacomă, lasă-ți coapsa – atârnă pământ, / Și zboară, și-n zbor arde clipa.”

Cu mersul ei buimac spre Absolut, Alina trece la „braț cu viața… / Cu același sacou gri Romarta, / Cu aceeași fustă din poplin (…)”, sărutându-se cu neantul și schimbând cu acesta veninul vieții. Ea pășește înfiorată prin „Labirintul cu oglinzi” al vieții, crezându-se când munte, când vară, când piatră, când levănțică, constatând – uneori – că nu-i preferabil să iubești un om exagerat de luminos. La această constatare, eu i-aș răspunde tot cu versurile ei: „Spre norocul meu sunt opac, / Prefer să mă sinucid, aruncându-mă / Cu sufletul înainte”. (Sinucigașul)

Din când în când, prin versul ei filigranat, Alina îi sculptează iernii în gheață „regretul de a nu fi suficient de robustă”, iar pomilor le dăltuiește în scoarță „regretul imperfecțiunii verdelui…”

Viața, în sensul ei pozitiv, este pentru Alina Neagoe o cădere fantastică în viitor, ea deschizând, prin poezie, mai multe ferestre, prin care lasă să intre o mai mare cantitate de posibil, de iubire, de dumnezeire, de Feți-Frumoși, dintre cei ce „poartă dragostea la cingătoare” și dau „drumul soarelui din strânsoare”, mai mulți „păstori de fluturi” și mai multe fete „cu chip de noapte și ochi de lumină”.

Fantome de îngeri circulă discret prin poezia Alinei Neagoe, uneori chiar „îngeri canibali”, dar și animale fabuloase „cu chip de om”, care rup „dragostea roz în colții sticloși”, apoi fug, lăsându-i poetei, totuși, ca amintire „Doar pași greșiți la valsul doi.”

„Poetul coborât parcă dintr-un tablou de Vermeer, / Era singurul om al cărui umblet desculț înnobila.” Iată un elogiu nemuritor adus Poetului universal și, ca să nu rup vraja, vă mai ofer un elogiu al poetei adus Mamei sale, dar și mamelor lumii: „Purta în buzunarele de la capotul răvășit de adierea albăstrelelor de finet / Două raze de soare.” (Mama) Nu-i așa că vă încearcă o invidie omenească, un regret, că nu ați scris voi acest vers?

Poeta noastră exersează statul într-un picior, îngăduindu-le statuilor să meargă liniștite, fără a intra într-o concurență neloială cu sângele ei. Un sânge poetic, cu irizări albastre, care-i asigură zborul, acel zbor dat de Dumnezeu tuturor poeților talentați, într-un singur timp și, uneori, într-o singură aripă . „(…) Un singur timp și-o singură aripă, / Nu contează înălțimea cerului lor, / Contează doar zborul.” (Rugăciune)
Memorabile sunt și versurile din poema „Ce naiba eu mai am și eu”. „Aș iubi, dar nu știu cum, / Căci, ultima dată am iubit cu stângul și cred că trebuia cu dreptul.” 
Se știe, dragi prieteni, că, pe umărul stâng al omului, stă tolănit diavolul, iar pe cel drept – Dumnezeu. Cu stânga nu-i indicat să-ți faci cruce, iar ca să politizăm puțin, cât negru sub unghie, în limba italiană, stânga se traduce… sinistra! Așadar, Alina a avut o viziune teribilă: trebuie să iubească, vai!, cu piciorul drept!

O iubire halucinantă, într-un șirag halucinant de poezie, cu mătăsuri consonante, într-o carte halucinantă, care a dat de gândit multor cititori cu capul pe umeri. O carte în care, cu voia dumneavoastră, mă aflu și eu. Așadar, citiți-o pe Alina Neagoe, fiindcă numai așa o să ajungeți și la poeziile mele, care au aceleași titluri cu ale ei sau vițăvercea, stimabililor: poeziile ei au aceleași titluri cu ale mele…

„S-a întâmplat să dau ochii cu tine, / În timp ce răsfoiam grăbită și căutam să o culeg la timp / Pe Anna Karenina din fața trenului.” (Bonjour, Tristesse…)

Închei, spunând că e atât de omenoasă și plină de religiozitate poezia Alinei Neagoe, încât, citind-o, ai impulsul de a te repezi s-o salvezi pe Anna Karenina din fața trenului… Amin!

Dumitru SÂRGHIE-MITIF

Permanent link to this article: http://linia1.ro/versuri-si-matasuri-consonante-sau-cum-s-o-salvam-pe-anna-karenina/