Cred că, pentru fiecare dintre noi, viața este un continuu balans între momentele de stres și cele de relaxare. Uneori, stresul ni-l provocăm singuri. Alergăm, până la epuizare, după „mai mult” și „mai bine”, indiferent ce-ar semnifica această alergare. Alteori, stresul este provocat de cei din jurul nostru. Cei care nu ne respectă, nu ne acordă atenția cuvenită, ne invidiază, ne pun bețe-n roate etc.
Relaxarea este, însă, personalizată. Fiecare dintre noi știe ceea ce îi face bine trupului și sufletului. Personal, sunt o fire pozitivă. Îmi place să iau din ceea ce mă înconjoară, natură și oameni, deopotrivă, doar ceea ce consider că este bun și frumos, debarasându-mă, cu tact și discreție, mai greu sau mai ușor, de ceea ce ar putea fi o sursă de stres.
Cu ceva timp în urmă, mai precis la începutul lunii septembrie, am fost pentru o săptămână, în stațiunea de pe malul Cernei. Hotelul în care m-am cazat mi-a oferit toul, pentru confortul meu și pentru a împlini ceea ce îmi propusesem, adică să-mi vindec trupul și sufletul. Anume: o bază de tratament, la standarde de calitate, meniu variat, muzică ambientală rafinată, piscină, saună… Ce puteam să-mi mai doresc? Desigur, liniște…
Dar zicala românească „În viață nu poți să le ai pe toate” avea să se adeverească în curând… Seara, am deschis ușa de la balcon, sperând să mă pot bucura de priveliștea din jur și, mai ales, de briza atât de reconfortantă a muntelui. Dintr-o dată, o muzică asurzitoare a început să urce de undeva, din vale, din zona teraselor și a restaurantelor… În prima seară, o ea urla cum că „i se-ndoaie de dușmani”. Presupunând că, în limba română, „mi se-ndoaie de dușmani” este sinonim cu „nu-mi pasă de dușmani”, trag concluzia că melodia „interpretată” de dumneaei are, totuși, un mesaj pozitiv. Într-o lume atât de rea, în care ești invidiat pentru realizările tale, a nu-ți păsa de dușmani nu poate fi decât de bine. Elimini, astfel, o sursă de stres.
În seara următoare, aveam să aflu ceea ce-mi doream să uit: că viața poate avea și accente dramatice. De data asta, un el se văicărea în gura mare că „nu-i mai ia pistolul foc”. Sigur, omul era într-o situație limită. În legitimă apărare fiind și neputând beneficia de arma din dotare, consecințele puteau fi tragice…
Astfel, în fiecare seară, treceam de la starea de liniște de peste zi, la cea de stres, provocată de atmosfera muzicii stridente și de prost gust, care mi se servea, timp de patru ore, începând cu ora 18.
Cauza nu era desfășurarea vreunui eveniment privat, ci, pur și simplu, lăcomia patronilor unor terase de a acumula profit, cât mai mult și cât mai repede, în detrimentul cultivării bunului gust și al dorinței de relaxare a unor turiști. Mi-am dat seama cât de acerbă este concurența între ei, când, la un moment dat, zbierau, în același timp, un el și-o ea, reușind un balamuc total…
În timp ce ea își amintea, spre știința tuturor, de „tinerețea cu păcate”, el se mândrea cu „cine numele mi-l poartă / cine seamănă cu mine”. Adică, toată gama de sentimente, de aspecte ale unei existențe umane, trăite cu maximă intensitate muzicală…
Potrivit principiului meu, de a mă sustrage discret dintr-o situație neconvenabilă, am ales ca, în serile care îmi rămăseseră, până la plecare, să mă plimb pe malurile Cernei, să vizitez Centrul istoric ce pare că, încet, încet, își recapătă strălucirea de altădată, să-l salut pe Hercule, căruia îi mulțumesc că m-a așteptat, răbdător, și de data aceasta, în același loc. Ba, chiar să mă desfăt, cu acordurile melodioase venite din fluierul unui agreabil rapsod ambulant, care interpreta, cu o relativă măiestrie, celebrul cântec „M-a făcut mama oltean”.
Și uite-așa realizez că a trece de la stres la relaxare sau invers, câteodată, poate fi doar o chestiune de alegere…
Prof. Elena Sîrghie
