Într-unul dintre desele interviuri, în care vorbea despre rolul și farmecul poeziei, Nichita Stănescu și-a amintit că a fost anunțat de către unul dintre părinții unui elev, care a primit șansa de a-și mări media anuală de la miraculosul 4 la fabulosul 5, că o poezie proprie îl împiedica pe elev să termine clasa cu succes.
Făcând un rezumat al evenimentelor, profesorul îi ceruse elevului să comenteze o poezie scrisă de Nichita Stănescu. Pe principiul arhicunoscut „Ce a vrut să spună poetul”! Viziunea elevului nu a coincis cu cea a profesorului, care era hotărât să-l lase corigent. Atunci tatăl a hotărât să-i ceară ajutorul poetului, care a vrut să vadă ce urmări au propriile creații în rândul elevilor. Sosit la școală, Nichita Stănescu a încercat să găsească înțelegere, cu o ușoară nuanță caragialiană – că poate a fost o zi mai slabă, că o posibilă răceală, că interpretările sunt subiective, etc…
Lenea elevului și dorința părintelui de a dovedi că odrasla are o pregătire superioară l-au determinat pe Nichita să găsească o cale de mediere, astfel încât conflictul să nu izbucnească. Întrebat, la finalul interviului, ce s-a întâmplat cu elevul, Nichita a răspuns mai mult sau mai puțin subtil: „A trecut, licheaua…!”
Orice asemănare cu o posibilă realitate este pur întâmplătoare, pentru că în România secolului 21 asemenea evenimente sunt de domeniul fantasticului.
Prof. Victor Iacobescu
