„M-am săturat de cei care s-au săturat de România!” (Alex. Ștefănescu, critic literar)
Ca o ultimă expresie de manipulare, prin „moda” de a fi cât mai facil cu putință, în dorința oarbă de a rupe cât mai repede și definitiv cu trecutul istoric al națiunilor, niște minoritari interpuși cu „grijă” la niveluri suprastatale și statale și-au dat mâna ca să ne impună disprețuitor o nouă ordine mondială! În marșul lor devastator, către supremația planetară, sub masca unei demitizări orchestrate „magistral” de adepții „sărutului lui Iuda”, cu intenția de a falsifica istoria prin (chipurile!) redefinirea ei, ni se fabrică „la șablon” o identitate psiho-comportamentală în care toate valorile trecutului istoric ale omenirii devin nule, egale cu zero! În acest genocid spiritual generalizat, al unor trepăduși mediocri care pretind că s-au săturat de națiunile lor, principalele domenii terfelite până la sacrilegiu și puse la stâlpul infamiei sunt Istoria și Religia.
Bineînțeles că nici România, cu ai săi faliți pe tărâm științific, dar promovați cu frenezie de „autorități” interne și internaționale, prin intermediul serviciilor imorale ale mass-media, nu face abstracție de la acest fenomen distructiv al lumii de azi. Nu, stimați cititori, să nu vă gândiți că printre ei ar fi, să zicem, notorietăți de talia celui mai prestigios istoric contemporan al nostru, Florin Constantiniu, ale cărui cărți, de altfel, nu sunt disponibile în librării – nici cerberii televiziunilor nu s-au ostenit să-l invite în emisiuni, nici măcar nu au considerat că merită să ne dea o știre despre moartea sa (la moartea „regelui” Cioabă, acestuia i s-au consacrat spații de emisie care au culminat cu întreruperea programelor și transmisii în direct!). L-aș da însă ca exemplu pe Lucian

Boia, din păcate… profesor la Catedra de Istorie a Universității din București, aflat într-o vogă mediatică atât de intensă încât s-a reușit cu siguranță să se bulverseze intelectul multor „discipoli” ai superficialității și ai ostentației ca „metodă” de cercetare.
Cu riscul de a fi și mai mult considerat ca „demodat” vremurilor tulburi pe care le trăim, deci în nici un caz de a fi în pas cu „lumea bună”, care nu scapă nici o ocazie să dea buluc la experimente fanteziste traumatizante, i-am citit din curiozitate trei dintre cărțile preopinentului amintit: „Două secole de mitologie națională” (sursa I), „România. Țară de frontieră a Europei” (II) și „De ce este România altfel?” (III). Pe timpul lecturării lor, resimțind în suflet o durere niciodată întâlnită, am realizat încetul cu încetul că avem în față un explicit apologet al noii ordini mondiale, un mare mistificator și defăimător al Istoriei românilor și al conștiinței noastre de neam! Atitudinea lui, total contrară principiului istoric al lui Tacitus, sine ira et studio (fără ură și părtinire), ne dovedește fără putință de tăgadă că este tributar unor grave prejudecăți etnofobe în modul discriminator de a interpreta evenimentele istorice: nu se sfiește să folosească toată gama de argumente stranii (și de conexiuni care nu țin cont de realitatea istorică) pentru a „demonstra”, nici mai mult, nici mai puțin, cât de inferiori sunt românii și cât de superiori sunt străinii (ungurii, evreii etc)! Disprețul acesta deschis, prin care autorul își permite să speculeze răutăcios, să persifleze și să falsifice datele istorice, întărește cititorului convingerea că propusa lui încercare de demitizare a istoriei o reduce de fapt la o grotescă denaturare, iar felul în care presupune că vom beneficia de „armonie” în viitoarea națiune universală scoate de fapt în relief „sâmburele” urii de rasă (omul superior, ce va să vină, îl va înlocui pe cel imperfect de acum)! Singura noastră „consolare”, care i-ar și explica într-un fel „calitatea” de istoric părtinitor, având preferință să își țină „la secret” biografia, constă în aceea că Lucian Boia nu este de naționalitate română (ar fi și nefiresc ca cineva să își denigreze cu atâta virulență propriul neam)! Prin amănuntul că Lucian Boia este evreu, cum susțin G. Newman și I. Coja, se înțelege astfel mult mai bine și de ce nu România este altfel, ci el însuși este altfel…
Complexul lui Boia față de români!
În încercarea lui disprețuitoare de a pune sub semnul întrebării faptul că românii nu ar mai fi în definitiv o națiune (III, pg.96), pe al cărei teritoriu defilarea străinilor „inteligenți” o înțelege ca pe o necesitate deosebit de salvatoare și benefică (III, pg.24), Lucian Boia abuzează în exprimare de un limbaj flecar în care abundă expresiile cu nuanță expeditivă (românul, românii etc) și în care stima de sine lasă de dorit atunci când își permite să îi catalogheze cu nerușinare pe români ca fiind complexați (III, pg.35), frustrați (III, pg.36), defecți (II, pg.259), incompetenți (III, pg.24), neserioși (III, pg.42), iresponsabili (II, pg.5-13), incorecți (III, pg.115), mahalagii (III, pg.95), impostori (III, pg.92) etc. Altfel spus, mai „academic”, în națiunea noastră modestă (I, pg.38-39), unde existența țăranilor și a ciobănașilor îi stânjenesc simțul vizual (III, pg.21), nimic și nimeni nu este bun! Nici măcar Eminescu sau Grigorescu, ale căror culmi în literatură și pictură le consideră, cu obrăznicia de rigoare a unui nespecialist, care își dă și el cu părerea, dar cu pretenția că odată aceasta va deveni „oficială”, drept… niște simple mituri (II, pg.257)!
Ca urmare, referitor la Eminescu, repudiat pe motivele că refuză modernitatea și este reticent la străini (II, pg.258), Boia se mai și contrazice când afirmă că „Eminescu e un occidentalizat, având drept sursă de căpetenie poezia și filosofia germană. Originalitatea lui europeană, ca poet romantic, este relativă și discutabilă. Eminescu, ca produs de export, este aproape inexistent. Nici el nu a spart cadrele și nu are cum să fie receptat printre cei mai reprezentativi poeți ai lumii. Ceea ce se joacă acum e strict rămânerea lui – nesigură – în vârful ierarhiei literaturii române”! E, desigur, părerea lui, dar să îl lăsăm totuși pe un expert în critica literară să se pronunțe, pe Alex. Ștefănescu, cu singura mențiune că Eminescu nu mai are loc la export din cauza infuziei de „maculatură” a unora precum Cărtărescu și Patapievici: „Numai profesorii de română mediocri mai susțin că valoarea poeziei lui Eminescu constă în muzicalitatea ei. Marele nostru poet a inventat o nouă situare a omului în lume, o nouă sensibilitate, care n-au decât o legătură vagă și nesemnificativă cu romantismul german. Preia mecanic idei din manualele școlare cine afirmă că Eminescu folosește drept sursă principală poezia și filosofia germană. Gândirea sa valorifică multe alte surse…, ca și creația populară românească… pe care o cunoștea ceva mai bine decât Lucian Boia”.
„Istoricul” Lucian Boia, însă, vrând cu tot dinadinsul să fundamenteze o psihoză de îndepărtare normală a tineretului român de poezia lui Eminescu (II, pg.259), lasă să se înțeleagă provocator și eronat cum că, de ar fi liber cu adevărat subiectul Eminescu (III, pg.23), acesta nici nu ar mai figura ca un pisc al geniului românesc: „Tot mai mulți tineri nu vor să mai audă de o poezie care nu mai corespunde sensibilității lor, iar la capitolul pe care Nicolae Manolescu i-l consacră în Istoria critică a literaturii române (2008), rezervele, destul de severe, concurează cu aprecierile binevoitoare, și ar fi fost poate și mai nete, dacă subiectul ar fi cu adevărat liber” (III, 23)! Pe lângă faptul că Manolescu l-a criticat ulterior pe Boia pentru modul tendențios cum l-a interpretat, apărându-și cu onestitate demnitatea sa publică, aș dori să contracarez opinia de mai sus a lui Boia cu constatarea directă că tineretul și românii în general îl iubesc pe Eminescu, iar aceasta pentru că, prin geniul său, inconfundabil în lume, ni se exprimă cel mai bine trăirea ca neam! Tot astfel ne simțim exprimați și în pictură, de către Nicolae Grigorescu, prin ale sale seducătoare „care cu boi” – pe care Boia le socotește în derâdere ca fiind „un potrivit brand de țară pentru România” (III, pg.21) – deși el afirmă răspicat că nu vede pictura lui Grigorescu ca pe o pictură ieșită din comun (III, pg.21), minimalizând-o, cum face de altfel și cu a celorlalți pictori români de seamă: Theodor Aman, Ion Andreescu, Ștefan Luchian (III, pg.21) etc.
Contestarea civilizației dacice și a originii latine a poporului român!
Într-un stil simplist, adeseori școlăresc, Lucian Boia nu are nici o șovăială în a ignora speculativ toate izvoarele istorice care atestă civilizația strămoșilor noștri daci, să ne „mustre” cu aere de închipuit psihoterapeut: „măcar prin daci (din păcate prin daci fictivi) speră (românii – n.a.) să-și trateze complexele” (III, pg.35). În consecință, din perspectiva lui Boia, originea străveche a strămoșilor devine o problemă de mitologie încurcată și obscură (I, pg.42), ceea ce îl determină să considere ca fanteziste și deplasate aserțiunile lui Nicolae Densușianu (acesta susținea că spațiul dacic este vatra primei mari civilizații a lumii – I, pg.39; III, pg.34), ale lui Nicolae Iorga (care afirma că „românii reprezintă o civilizație străveche… continuatori ai civilizației bizantine” – III, pg.19) și ale istoriografiei comuniste (III, pg.35). Boia este însă de altă opinie! Preferând mai degrabă să ne considere barbari la origine, decât descendenții unei civilizații străvechi mărețe (III, pg.19), fără ca să confere „teoriei” sale vreun argument științific, el pare nici să nu fi auzit de descoperirea arheologică epocală a tăblițelor de la Tărtăria, în Transilvania, care oferă un grandios suport științific punctelor de vedere exprimate de istoricii pe care Boia îi combate! Tăblițele despre care vorbim au fost studiate de un grup de patru experți mondiali, adică de savanții străini Georgiev, Perlov, Falkenstein și Hood. Cele trei tăblițe descoperite relevă fără putință de tăgadă o vechime a etnicității care dă peste cap toate utopiile hungarofililor despre cât de veche era „pustietatea” înainte de venirea lor în forță în Transilvania! Dar iată ce a declarat unul dintre cei patru cercetători, savantul rus Perlov, în calitatea sa de expert în Laboratorul de Arheologie al Academiei de Științe al U.R.S.S.: „Tăblițele găsite s-au dovedit a fi cu 1000 de ani mai vechi decât cele sumeriene. Rămânea doar să se vadă în ce mod, cu aproape 7000 de ani în urmă, departe de hotarele mult slăvitelor civilizații antice orientale, unde nimeni nu se aștepta, s-a ivit cea mai veche (până în ziua de azi) scriere din istoria omenirii” („Tainele veacurilor”, Moscova, 1975).
Dar „istoricul” Boia, perseverând până la limita absurdului, ancorat fiind prea mult într-un imaginar descalificant, continuă să sfideze evidențele oricăror cercetări și concluzii istorice, atacând nu doar vechimea românilor pe acest pământ, ci și originea latină a poporului nostru! Pentru el, nu contează efectiv tot ce ne vorbește pleiada de cărturari români și străini referitor la simbioza civilizației daco-romane! Pe aceștia, în termeni nepoliticoși, Boia îi califică drept niște „obsedați de noblețea și puritatea sângelui românesc” (II, pg.47). Unii ca aceștia nici măcar nu își dau seama, vrea să ne spună el, că realmente acești coloniști ai Romei veniți în Dacia nu erau în esență „romani puri” (II, pg.32), ci provinciali (III, pg.11). Boia trece, cu o lejeritate îngrijorătoare, atât peste izvoarele istorice existente, cât și peste rezultatul cercetărilor făcute de specialiștii în istoria antichității! Știind însă că Boia are o rezervă față de istoricii români (!), preferându-i pe cei maghiari, aș dori să invoc – măcar pentru folosul cititorilor – câteva nume de istorici maghiari care subliniază atât că românii sunt mai vechi decât ungurii în Dacia, cât și descendența noastră ca popor din conviețuirea daco-romană: Kövári Laszlo, 1847; Losontzy István,1771; András Huszti; „Hungaria diplomatica” etc.
Chestiunea Transilvaniei
Când pune în discuție existența unui „mileniu întunecat” în Transilvania, de după anul 271 după Hristos, Lucian Boia aderă într-un fel la teoria spațiului gol invocată de unii „istorici târzii”, ca să poată astfel justifica „întâietatea cronologică în Transilvania” (II, pg.46) a ungurilor. Că teoria aceasta este împotriva logicii naturii umane, dincolo de ce ne spun izvoarele istorice, o observă și publicistul american Milton G. Lehr în cartea sa „Ardealul, pământ românesc” (autorul mărturisește că nu poate să înțeleagă cum, pe bună dreptate, timp de 1000 de ani a fost un gol imens în centrul Europei, în Transilvania, adică în cea mai fertilă și bogată regiune a continentului, așa încât abia în secolul IX le-a venit ungurilor ideea să-l ocupe)!
Pentru Boia, însă, care de fel pledează „discret” pentru o Transilvanie ungurească în organizarea ei statală (II, pg.70), ca parte a regatului Ungariei (III, pg.17), cu o istorie care îl copleșește (III, pg.8), nici nu contează, mai ales că „vede” continuitatea (adică existența românilor înainte de venirea ungurilor în Transilvania) ca fiind politizată de români (II, pg.47), cine anume a locuit sau nu primul în Transilvania – deci el zice, în spirit „european” și „ecumenist”, că maghiarii se pot considera ca acasă „indiferent când au venit aici” (II, pg.52)! Cu alte cuvinte, de astă dată mai „popular”, vorba lui s-ar traduce cam așa :”Bine ai venit, István, în casa mea! De acum ți-o dau ție, că văd a o vrea cu forța; iar eu, iată, îmi iau desaga mea și plec”! Și nu este deloc vorba de o „traducere” cam deplasată, dacă ne gândim la calvarul pe care îl suportă de atâția ani bieții noștri români prigoniți și asupriți de maghiari în județele Covasna și Harghita…
Nu, desigur, nu ne putem lăsa ca națiune călcați în picioare de niște invadatori, iar problema asta „spinoasă”, a cotropirii lente, vreme de trei secole, până în veacul al XIII-lea, o recunosc și istoricii maghiari onești: Mihály Horvath (afirmă că, după rezistența dârză a românilor, extinderea autorității administrative a maghiarilor în Transilvania s-a realizat abia la sfârșitul secolului XIII), Faraczády Elek, în 1912 (consideră că regii unguri au recurs la organizarea Transilvaniei pentru că sentimentul independenței românilor era puternic), Alex. Szilagy (susține că Transilvania și Ungaria erau țări diferite și că niciodată nu s-au confundat una cu alta), Chalnoky Jenő, în 1915 (crede că Transilvania a avut o istorie proprie, autonomia ei fiind de domeniul evidenței), iar Lajos Mocsáry mărturisea: „Românii posedă deja o limbă plină de rezonanță și elevată din punct de vedere literar, cu care stau alături de gințile latine și depășesc pe a noastră în privința frumuseții și a bogăției” (Cuvânt despre problema naționalităților, Budapesta, 1886, pg.147) etc. Pe lângă toate aceste recunoașteri istorice maghiare, salutare, tronează, evident, documentul maghiar „Gesta Hungarorum”, care menționează prezența românilor în secolul IX în Transilvania, înainte de venirea ungurilor (II, pg.46), dar, se putea altfel?, el este contestat și de către maghiarii cuceritori (II, pg.60) și de, normal!, Lucian Boia, sub pretextul nerelevant și neserios că „textul este mult posterior faptelor relatate” (II, pg.46). Dimpotrivă, aș spune eu, cronica respectivă datează (din secolul XI) destul de aproape de invazia migratorilor maghiari. Și, oricum, este mult mai apropiată de timpul și de timpii în care trăiește Boia…
Discreditarea persoanei lui Mihai Viteazul și a primei uniri a românilor, la 1600
Evenimentul crucial al unirii Țărilor Române de către domnitorul Mihai Viteazul, la 1600, oferă lui Boia prilejul să își manifeste, încă o dată, reacția sa de minimalizare, trunchiere, combatere și aruncare în derizoriu a cauzelor și consecințelor care au stat la baza Primei Uniri a românilor. Neînțelegând de altfel substratul profund pentru care cronicarii noștri îi numeau frați pe românii din cele trei țări-surori de același neam, Boia ridiculizează la maximum fapta excepțională a lui Mihai (istoricul Gh.I. Brătianu compară domnia lui Mihai Viteazul cu „strălucirea unui meteor”), ca și măsurile luate de acest domnitor în favoarea românilor transilvăneni asupriți, după ce a reușit, bineînțeles prin forță armată, să îi alunge de la conducere pe nobilii maghiari, în 1599 (II, pg.71) – o faptă măreață pe care Boia o numește malițios un „moment efemer” (I, pg.35) prin care „a… adunat cele trei țări” (II, pg.72) într-o simplă „unire personală” (II, pg.72), fără să fi acționat în virtutea conștiinței unui „proiect național” (II, pg.72)! Apoi, încercând să își susțină punctul de vedere, mai departe, Boia se infiltrează „nedumerit” în conștiința cititorului, în încercarea sa de a-i strecura cu subtilitate îndoiala și a-i călăuzi mintea pe niște piste false prin întrebarea: „Ce l-a îndemnat pe Mihai: setea de putere, spiritul de aventură, dorința de a crea un bloc puternic antiotoman sau, oare, ideea de unitate a românilor? A fost un condotier sau un precursor al României Mari?” (II, pg.72). Evident, Boia optează pentru orice variantă posibilă, numai pentru cea prin care Mihai să fie un precursor conștient al României Mari nu, sprijinindu-se pe „argumente istorice” vădit rău-intenționate: „țări române… e prea mult spus” (II, pg.72); la 1600 a fost doar un „act de cucerire…, dar cum nu mai este din perspectivă națională” (I, pg.36); „Transilvania, ca stat, era un stat unguresc, nu românesc”. „De aceea, unirea lui Mihai Viteazul e doar o traducere… n-avea nimic în comun cu spiritul național” (III, pg.32) etc. Delirului de mai sus i-aș contrapune adevărul istoric, anume că Țările Române erau destul de bine organizate instituțional încă din secolul XIV, că actul de cucerire a Transilvaniei (în sensul eliberării românilor de sub dominația națiunilor privilegiate) nu exclude nicidecum conștiința națională a lui Mihai, că traducerea Transilvaniei („stat unguresc”, după Boia) de către Mihai a însemnat de fapt o firească repunere în drepturi istorice a majorității românești oprimate dintr-un teritoriu cucerit prin forță armată. Și încă mai adaug, pentru știința cititorilor, în nici un caz pentru conștiința deja iremediabil pervertită a lui Boia, că Mihai Viteazul, pe care el îl consideră „nici măcar român” (III, pg.15), în contradicție cu ceea ce consideră savantul în istorie Nicolae Iorga, a acționat la uriașul moment istoric de la 1600 având o deplină conștiință națională, deoarece: după ce a reușit să supună Transilvania, și-a început guvernarea cu români și în folosul românilor desconsiderați și nedreptățiți; apoi și-a continuat campania triumfală de unire și cu frații moldoveni; când însă a fost pus în situația de a face față răscoalei nobililor privilegiați din Transilvania, a mers până la împăratul Rudolf și a revenit cu ajutor habsburgic ca să restabilească dreptatea în Transilvania (unde a și fost ucis). Un domnitor fără conștiință de neam nu ar fi făcut, cum a făcut Mihai, asemenea fapte. De aceea, noi, istoricii și profesorii, România întreagă, îl omagiem și îl cinstim pe marele nostru domnitor Mihai Viteazul, simbolul aspirațiilor naționale a unității românilor de la 1848, 1859 și 1918! Este simbolul nostru de totdeauna, pentru totdeauna! Însă Lucian Boia își imaginează că, la 1600, românii nu au fost „vreodată uniți” (I, pg.33). Este fals: românii au fost uniți, dar i-au dezunit maghiarii, la fel cum încearcă și astăzi cei cărora Boia le dă, cum se zice, „apă la moară”!
Ce mai spune Boia? Spune că „invocarea unui proiect la 1600 se dovedește anacronică” (II, pg.72). Este fals: anacronic în argumentația științifică este doar Lucian Boia…
Desconsiderarea luptelor românilor și a eroilor noștri
Chiar dacă este atât de evident faptul istoric că noi, românii, în toate epocile, am fost „împresurați de străini” (III, pg. 36), subjugați și batjocoriți, fiind uneori scutul creștinesc de apărare al Europei, „demitizantul” Boia vrea să ne „spulbere” și luptele eroice pe care poporul nostru le-a purtat de-a lungul sângeroasei istorii bimilenare, punând la îndoială victoriile repurtate de domnitorii Mircea cel Bătrân la Rovine și Mihai Viteazul la Călugăreni! Mai mult decât atât, chiar, el speră să ne convingă cât bine ne-au făcut nouă străinii și cât rău cei ce au fost patrioți ai națiunii române! La urma–urmei, ni se adresează pe șleau „istoricul”, nu au nici o vină străinii că noi, românii, nu am fost și nu suntem în stare să ne ridicăm la nivelul acestor străini (Boia: „evreii (ca și alți minoritari) se dovedesc mai întreprinzători și mai eficienți decât autohtonii (români – n.a.) – și atunci a cui e vina?” – III, pg.37), dar suntem „vinovați” și pentru împotrivirea istorică pe care neamul nostru a manifestat-o față de dușmanii patriei noastre (I, pg.47)! Oare nu ar fi fost mai bine, nu-i așa, să ne predăm pur și simplu în fața străinilor fără luptă și crâcnire? Sigur că așa ar fi trebuit, după Boia, mai ales că trădarea de patrie pentru el este ceva lipsit de importanță (I, pg.49); ca și dorința înălțătoare de a muri pentru patria ta (I, pg.47); ca și invenția decisivă a națiunii de mobilizare generală în caz de conflict (I, pg.47); ca și exemplul de atitudine profund îndurerată a unui tată ajuns în pragul insuportabilității de a-și vedea copilul cum își trădează Patria și, bineînțeles, credința ortodoxă – Boia citează din romanul „Taras Bulba”, de Gogol, scena în care, într-o încleștare naționalistă, dintre cazaci și polonezi, hatmanul cazac își ucide propriul fiu pentru că a devenit un trădător: „Fiul său Andrei se îndrăgostise de o frumoasă inamică, pentru care își abandonase și patrie și religie ortodoxă” (I, pg.53). Demnitatea noastră națională constă tocmai în apărarea Credinței și a Patriei (că tot ne vorbește Boia de „binefacerile” străinilor, acuzându-ne că n-am fi chiar așa de antiturci), cum de altfel rezultă și din martirajul impresionant de la Constantinopol al domnitorului Brâncoveanu și al celor patru fii ai săi (la care s-ar cuveni să mediteze când vrea să ne convingă că Mihai Viteazul nu avea conștiință națională), în fața reprezentanților Occidentului atât de idealizat de Boia, care au preferat mai degrabă să li se taie capetele sfinte pe butuci decât să fie trădători de neam și de Ortodoxie etc.
Nu a rămas lovit, însă, nici Stâlpul Statului Național, adică Armata țării! Când face referire la aceasta, Boia oscilează între agresivitate și vizionarism: ce bine este, zice el, că „o despărțire de oștirea de tip național este în curs” (I, pg.48); deoarece și așa „va veni o vreme când se vor număra mai atent morții, zecile de milioane de adolescenți trimiși să moară pentru patrie, și se va judeca altfel moralitățile și atitudinile” (I, pg.49). În traducere liberă, „timpurile” prezise de Boia nu sunt altceva decât mult-preconizata globalizare, când semnificația conceptului de moralitate se va inversa: atunci, patrioții din istorie vor fi percepuți ca trădători, iar trădătorii vor trăi cu iluzia că sunt și ei patrioți …
COSTEL NEACȘU
Feliciitari autorului precum şi redactiei că abordeaza acest subiect de o mare actualitate, Dacă tineretul nostru gândeste astfel, înseamna ca viitorul ţării noastre se afla pe maini bune. Această campanie imi aminteste de perioada anilor ’50 cand un fost desenator tehnic, devenit peste noapte academician, pe nume Mihail Roller,ne-a rescris istoria intr-un volum intitulat ,,ISTORIA RPR”, in perioada in care tara noastra se numea ,,R.P.Romina.”
În tandem cu Mihail Roller a actionat si acad. Al. Graur (Alter Brauer) care ne-a impus o noua ortografie cu intentia ascunsa de a diminua din caracterul latin al limbii romane. Si atfel, ani la rand Al. Graur in calitate si de Director. Gen. al Radiodifuziunii ,,Romine” a prezentat in fiecare seara emisiunea ,,sa vorbim si sa scriem corect ,,romineste”. El a fost cel care a modificat verbul A FI ( ,,eu sint” ,,,noi sintem”), precum si cuvinte ca ,,piine”,,miine” ,,ciine” ,etc
Efectele acestei ,,reforme” persistă din pacate si in prezent cand multi intelectuali din spirit de fronda, refuza sa respecte noua ortografie, adoptata de Academia Romana inca in anul 1991, care de fapt a insemnat revenirea la vechea ortografie gandita de marii nostri inaintasi ! P.Pavel