Aripioarele ceasului de masă începură să zbârnâie. E patru dimineața. Lena ar mai fi zăbovit în pat, dar nu era timp… Trebuia să se ducă după lapte, să pregătească copiii de școală și să prindă cursa, că făcea naveta. Așa că sări din pat și începu să se pregătească. Noroc că venise curentul. Nu, nu fusese nicio defecțiune, doar că, acolo Sus, cineva hotărâse că nu era nevoie de lumină toată noaptea, noaptea lumea doarme…
Deși zorii zilei pâlpâiau ușor, afară era încă întuneric și Lena avea o oarecare strângere de inimă… Ar fi putut să iasă la strada principală unde, ici-colo, mai ardea, anemic, câte un bec. Alese, însă, să o ia, totuși, printre blocuri. Chiar dacă era mai întuneric, drumul era mai scurt. Și, apoi, în întuneric, se retrăiesc mai clar amintirile. Așa că parcă o văzu pe Muma, bunica din partea tatălui, cum bodogănea prin ogradă: ,,Ai dracu’… cu colectivu’ vostru cu tot”. Așa făcea ori de câte ori avea vreo supărare, vreun necaz și își amintea cum îi luaseră vaca și junica din coșare. Avea dreptate, gândi Lena. Apoi, se uită speriată în jur, temându-se să nu-i fi auzit cineva gândul. Aflase ea că unii ,,se specializaseră” atât de bine, încât auzeau și ce gândești, nu doar ce vorbești.
Înțelesese asta când mai crescuse și începuse să prindă rostul lumii. Când tatăl său îi povestea încet, și numai între cei patru pereți ai casei, câte ceva din cele trăite după război, de când cu noul regim… De exemplu, cum fusese și el nevoit ca, până la urmă, să dea pământul la CAP. Îl tot bătea la cap, ori de câte ori îl vedea, Gheorghe a lu’ Coleșitu: ,,Ai bă, Niculae, nu vii și tu să semnezi cererea aia, ce dracu…” Așa că , într-o zi, se dusese, semnase și nu mai plecase vreo două zile, dormise sub masă la Sfatul Popular. Le spunea la toți că el n-are curaj să se ducă acasă să-i spună femeii lui că singura lor avere, cei câțiva ari de pământ, era, de-acuma, a poporului. Cum să înțeleagă biata femeie că pământul lor, muncit cu sudoare, îl vor împărți cu ceilalți. Avea dreptate, nu putea! Mulți nu înțeleseseră, dovadă că fusese mare răzmeriță la Izvoare, Vâlcele…
,,Cum a fost tată când a venit Ceaușescu cu armata, pe tanc, și a tras în oameni?”, întrebase Lena odată. ,,Nu știu, tată, că eu eram la Drăgănești să iau o capră”. Și chiar luase o capră bună, ,,dă prăsâlă”. În fiecare an le făcea câte doi iezi. Din când în când, însă, li se mai fura câte unu… ,,Alege-s-ar prafu…”, își vărsa Smaranda năduful. ,,Numai blestema, mamă, că nu știi sigur că i-a luat Sandu al lu’ Milian, mai suntem și rude și îți faci păcate”, încerca Lena să o tempereze. ,,Păi, dar…nu știu, ai? Ia să te dai tu pe-aproape, când sunt caprili în grădina lor, să vezi pe-aia sură cu o pată neagră pe urechea dreaptă. Aia e din iada mea, arză-l-ar focu să-l arză!”.
Muzica sticlelor de lapte, goale, ce părea să vină din toate părțile o treziră pe Lena din amintiri. Ajunsese la Alimentară. Nu era rând mare, câțiva metri, dar oamenii nu se disciplinaseră nici după atâția zeci de ani, stăteau de parcă erau grămadă organizată. În rest… lume pestriță: unii tăcuți în gândurile lor, alții făceau haz de necaz, câte unul-doi, revoltați. ,,Auzi dragă, fie-mea stă pe oliță, pe întuneric, în baie și cântă, ca proasta ,,Partidul, Ceaușescu, România… Ce învață la grădiniță”. Lena vru să întoarcă capul ca să vadă reacția celorlalți, căci nu știa dacă era bine să râzi sau să plângi. Nu mai avu timp… Ușile Alimentarei se deschiseră și două femei, în halate albe, veniră să împartă… fericirea. După ce evaluară, numeric, marfa și pe cei de la rând, hotărâră cu voce tare : Câte două sticle de lapte, patru borcănele de iaurt și unt… Doamne , este și unt? Lena simți cum o cuprind frisoanele! Cum ar fi să apuce și lapte și iaurt și… unt!?
Prof. Elena Sîrghie
