Costurile suferite de România, ca stat, în urma încheierii pactului cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord au fost de-a lungul timpului nu doar financiare, ci și riscante pentru viețile soldaților. Primele mici relații în ceea ce privește alianța au apărut în anii ’90, după Revoluția din anul 1989.
Aderarea la NATO a avut succes, conform planului guvernului României de participare la Summit-ul de la Praga din anul 2002.
Data de 27 septembrie a anului 2001 a intrat în istorie pentru adoptarea unui astfel de plan.
Unul dintre motivele neoficiale pentru care s-a ajuns la asumarea unui asemenea risc este, evident, nepăsarea conducătorilor țării față de ce li se poate întâmpla cetățenilor români.
Avantajele obținute în urma unei astfel de alianțe ar fi protecția militară față de acele state care nu sunt membre NATO, ajustări la armamentul defensiv și ofensiv al statului și chiar mărirea statutului social, ca țară membră, prin contribuțiile făcute de stat la bugetul NATO. Primele două avantaje enumerate sunt și dezavantaje în același timp.
Consecințele s-au ivit, când tensiunea dintre Statele Unite ale Americii și Rusia creștea până la limita în care, mulțumită apartenenței țării la NATO, România a beneficiat de protecție nenecesară, care n-a fost cerută de popor. Faptul că scutul anti-rachetă instalat și operaționalizat la Deveselu n-a fost pe placul președintelui rus dovedește că nu a fost o măsură de apărare eficientă, ci o momeală din partea celor care au poziții înalte în state și care au hotărât a folosi scuturi umane, într-un potențial război cu Rusia.
Anul 2015 este anul în care fostul președinte al Statelor Unite a decis operaționalizarea scutului. Chiar dacă a trecut o perioadă de timp acest lucru nu semnifică neapărat că președintele Rusiei a renunțat la ideea de a deveni ostil României, în cazul unui război nuclear.
Conflictul actual dintre Coreea de Nord și Statele Unite ale Americii poate să-i stârnească pe conducătorii Chinei și ai Rusiei, astfel încât, în cazul izbucnirii războiului atomic, NATO să fie obligată să acționeze ca atare.
În acest caz, România va fi constrânsă din ambele părți, scutul antirachetă de la Deveselu fiind o țintă precisă aleasă de președintele rus, în caz că va izbucni războiul atomic.
Pe nedrept fiind astfel făcuți partizani unor posibil viitori dușmani ai altor țări cu potențial nuclear, democrația s-a dovedit a fi una amară, pentru români.
În concluzie, alegerile celor care ocupă poziții de conducere în România, privind alianțele și alegerea unor decizii pe care poporul român nu le acceptă, denotă continua autocrație care a forțat continua dependență nenecesară față de un grup de țări.
Mihai Robert Barbu
