Am înțeles că nu mă înțelege nimeni…

Trăind o mare parte a vieții sale într-o civilizație “supravegheată”, artistul Constantin Nițu a fost stăpânit totuși de ideea de a lăsa urme adânci în trecerea sa prin lume: „– Încotro mă îndrept? M-aș îndrepta spre un adevăr, pe care Dumnezeu mi l-a hărăzit să-l caut. Stăpânit de dorința de a lăsa un semn, o brazdă, în urmă, prin care să atest că am existat și că n-am trăit degeaba. Trăiesc cu gândul, cu speranța că parcă undeva, la un capăt de drum, mă așteaptă totuși cineva, înainte de a apune ca un soare…”, ne spune maestrul popular, subliniind astfel rostul și predestinarea cu care domnia-sa a venit în această lume.

M-am obișnuit cu această idee de unicat

A trăit și trăiește într-o lume care nu pune preț pe modele și pe valorile fundamentale ale moralei creștine, înțelegând astfel că artiștii trebuie să moară săraci, singuri și neînțeleși. Rostirea sa devine ușor patetică și amară, atunci când ne spune că lipsa de cultură a partenerilor săi și – uneori – a autorităților din domeniu au făcut ca să nu i se recunoască, așa cum ar fi normal, meritele artistice, care au  parcurs înconjurul lumii.

A fost, totuși, recunoscut, atât în comunism, cât și în zilele noastre de către Președinția României.

„N-am fost și nu sunt apreciat în timpul vieții, din cauza lipsei de cultură a colaboratorilor și partenerilor mei de muncă, de lucru… Nu-i vorba de toți, uneori, la nivelul instituției unde am lucrat, am fost foarte apreciat. Aici în vitrinele acestea sunt medaliile care sunt răsplata muncii mele. Cu grad redus de cultură au fost cei de lângă mine, care trebuiau să fie cărămizile și temelia artei mele, cei care trebuiau să-mi dea vânt, să mă arunce în vâltoarea frumuseții și a unicității…

Eu recunosc că sunt un unicat… M-am obișnuit cu această idee de unicat… Am înțeles că nu mă înțelege nimeni și că artiștii mor întotdeauna săraci și singuri.

Prin unealta dăruită de tatăl puternic ceresc care m-a ales, am putut să tezaurizez tot ceea ce a făcut sfântul țăran. El a fost cel mai îndreptățit să scoată la iveală sufletul artei, precum Michelangelo, dar Michelangelo a fost școlit și susținut de mari familii. Pe câtă vreme, țăranca mea a fost neșcolită și a știut să facă tapiserii mai prețioase decât cele flamande…

Cunosc toate tehnicile de la nivelul întregii arte populare românești. Țesutul, cusutul, împletitul, vopsitul, desen și pictură populară, icoane pe sticlă, icoane pe lemn și tot ce mișcă în spiritul popular românesc…

În ciuda tuturor ostilităților și piedicilor cu care a fost întâmpinată arta mea, am fost recunoscut de președinția României, fiind premiat, cu titlul de Laureat și cu titlul de Serviciul Credincios, clasa a III-a. Acestea acum… Dar am primit medalii de aur și de argint și înainte de 1989, de la conducerea țării.

Am fost mai prețuit în comunism, pentru că se făcea cultură în masă. Era mișcare de masă și toată lumea era antrenată la cultură. Acu e bine? Că vine criminalul peste tine? Dvs. știți că eu dorm cu frică și am vorbit cu fiul meu să-mi aducă ceva de apărare?! Pentru că răufăcătorul vine inconștient, nu știe că vine să distrugă valori… Astăzi se face foarte puțin pentru cei care sunt interesați de conservarea tradiției populare…

Eu, în colecție, am războiul de țesut al Reginei Maria, adus din Cadrilater… Și stă și-l mănâncă cariile… Și nimeni nu știe… După ce voi muri eu, va veni cineva aici, ori îl pune pe foc ori îl va arunca la gunoaie. Aici totul e aur…”

Maică, să ținem vrejul, să nu ne facem de râs!

N-a uitat niciodată de unde a plecat,  respectându-și plenar vița din care a răsărit și a fost întotdeauna recunoscător unor ștabi politici care s-au aplecat asupra artei sale, ajutându-l, într-un fel sau altul în diferite situații.

„Am început această aventură spirituală de la vârsta de patru ani… Educat în familie… Bunica mea îmi spunea: «Maică, să ținem de vrejul nostru și să nu ne facem de râs!» Vrejul era vița din care ne trăgeam noi… Și tocmai pe aici m-au căutat unii, cei care mi-au vrut răul, ca să nu mă afirm. Mi-e foarte greu… Dacă m-aș apuca să spun adevărul, ar trebui să dau foc țării.

Am patru oameni pe care-i respect la Olt. Nu știu cine îi respectă sau nu-i respectă. E treaba fiecăruia… Dar eu îi respect și poate vreodată se vor întoarce la mine. Este vorba de d-l Copilău, d-l Stănescu, d-l Ciugulea și d-l Nedelea… Am un mare respect pentru acești oameni, pentru că m-au prețuit. Să vi-l dau exemplu pe d-l Copilău! Când a fost să plecăm la Paris, la UNESCO, cei de la Olt ne-au propus să mergem cu toții. Dar fostul președinte al ICR, Patapievici, a încercat să-și impună oamenii lui, și a dat telefon la Olt ca noi să ne mai restrângem. Și d-l Copilău a rămas celebru între noi cu răspunsul pe care i l-a dat. I-a spus așa: «Domnule, uite ce te rog: ori toți ori niciunul!» Nu i-a zis nici vă rog, nici altfel… Atunci Patapievici s-a speriat și n-a mai avut curaj să mai spună nimic. Se gândea cine e ăsta, de unde are putere să-i vorbească așa. Și am plecat toți…Am văzut o parte din lume: de la Detroit până la Erevan…”

Sunt așezat între Neam și Dumnezeu și nu știu încotro s-o iau

A avut fericirea să stea la aceeași masă cu Elena Secoșan, marea etnografă a României, iubita lui Rebreanu. A conversat cu specialiști de mare rang în arta populară, precum Corina Mihăescu, Costion Nicolescu și Doina Ișfănoni, de la Muzeul Țăranului Român… „Nu-mi vin toți în minte acum, d-le ziarist, pentru că mă luarăți prea repede”, îngaimă Constantin Nițu un fel de scuză pentru faptul că a uitat numele multor personalități culturale și politice, cu care s-a intersectat de-a lungul vremilor. Între Dumnezeu și Neamul lui, Constantin Nițu are o dilemă: nu știe încotro s-o ia!

“Sunt așezat între Neam și Dumnezeu… Și nu știu încotro s-o iau. Asta mă doare. Nu știu ce să fac. Mi-aș dori o scară, dar mă tem că, urcând pe treptele scării, mă ia cineva cu cangele și mă trage în jos. Așa și când începeam să mă ridic, să mă afirm, mă lua cu coasa, înc-o treaptă mai jos…

Cultura are de suferit și se îndreaptă înspre mai rău. N-are viitor cultura. Trebuie să se ia măsuri sistematice de sus în jos… E o greșeală ca să mai așteptăm să pornim de jos. De jos nu se mai pornește nimic. De sus în jos, cu legi, cu orânduieli, cu bun-simț și simț de răspundere. Cheltuim la bani pe te miri ce și pentru cultură nu se face mai nimic.”

De-aș merge la braț cu Mântuitorul Hristos, cei  neisprăviți tot m-arată cu degetul

Este foarte supărat pe cei care au dat în el cu noroi, murdărindu-l, și nu înțelege optica unor conducători care nu știu să prețuiască arta. Afirmă, categoric, că în România nu s-a creat o instituție serioasă a demisiei și recunoaște, cu evlavie, valoarea unui alt mare artist popular din Olt, sculptorul în lemn Nicolae Nica, de la Chilia Făgețelului. L-am întrebat pe artist dacă în România mai există Instituția Demisiei de Onoare…

„Nici pomeneală. Nu pleacă nimeni din proprie inițiativă. Pentru că e lipit de scaunul lui, unde-i este bine.

S-a dat și în mine cu mocirlă și cu noroi. Și m-am retras în cumințenia pământului… Eu nu ies din curtea mea, nu vreau să văd lumea. M-am retras ca melcul în carapacea mea. Mă simt tot mai strâns… Pentru faptul că m-au murdărit atât de dureros. De-aș merge de brațe cu Mântuitorul Histros pe strada satului meu și cei neisprăviți tot m-arată cu degetul… Au contribuit la detronarea mea spirituală oameni de la care m-așteptam mai puțin.

Nu înțeleg optica șefilor politici de a nu respecta arta… N-am fost omul care să bat toată ziua pe la uși. Eu n-am fost de principiul că dacă nu se deschide ușa mai e și fereastra. Eu am considerat că dacă nu mă primește la discuții și nu mă sprijină, înseamnă că nu sunt pe placul lui.”

Despre Nicolae Nica, frate de sânge artistic din Chilia Făgețelului, Constantin Nițu spune: „Până la vârsta lui nea Nica (96 de ani – n.r.!) eu mai am de mers și vă voi spune, atunci când ne întâlnim și voi avea vârsta dumealui, care-i părerea mea despre el… Mă plec în fața sa și a artei domniei-sale…”

Măceșul era aruncat cu rădăcinile în sus…

A venit pe lume în timpul celui de-al doilea Război Mondial, supraviețuind unui bombardament. Dumnezeu l-a păstrat în viață, fiindcă – nu-i așa? – Constantin Nițu face parte din rasa ultimilor demiurgi ai artei populare românești și nu putea să moară așa de capul lui, atâta timp cât avea o misiune sacră de îndeplinit pe acest pământ.

„Am avut o copilărie frumoasă, dar grea. Eu la vârsta de o lună și ceva am fost bombardat… Mama mea spunea că de avioanele nemțești. Când s-a scris istoria vieții mele, la Muzeul Țăranului Român, au găsit hărțile cu avioane americane… Tata – pe front, iar mama mea, cu bunica, cu o mătușică și cu încă un om, pe  care stăpânirea nu l-a luat pe front, se duceau la secere. Au venit avioanele, au bombardat podul la Drăgășani și au luat-o spre Pitești. Ce-au avut cu bieții oameni la secere nu știu? «Maică veneau bombele ca sfeclele», spunea mama. Eu eram pus la un măceș, înconjurat de câteva spice de grâu. Auziseră și bieții țărani că, în momentul când vin avioanele, trebuie să se culce la șanțuri. Și când au auzit avioanele nici n-au apucat bine să se culce la șanțuri, că au început să cadă bombele. Mama s-a sculat ca o leoaică și s-a îndreptat spre mine: «Aoleo, da copilul meu unde e!» Măceșul era aruncat cu rădăcinile în sus… Eram în viață. Mama și-a rupt cămașa de pe ea și m-a legat la cap. Iar bunica i-a spus mamei: «Ia-l fată și du-te cu el acasă, că ăsta tot moare…!»

Dumitru Sârghie

VA URMA