Greu a scrie despre viața și opera profesorului Traian Zorzoliu, de la Drăgănești-Olt… Nu-i ușor, în primul rând, din cauza sau grație faptului că Traian Zorzoliu este o personalitate plurivalentă, pe care n-o poți încadra într-o zonă sau alta artistică sau științifică. Domnia-sa a dejucat magistral proverbul care spune că „Atunci când cineva declară că se pricepe la toate, de fapt, nu se pricepe la nimic, în mod special!”.
Este un „țăran imperial”, cum ar spune Petre Țuțea, un țăran cu sânge albastru, ca și fostul mare artist popular, din Chilia Făgețelului, sculptorul în lemn și os, Nicolae Nica, plecat recent la stele.
Profesor, pictor cu o statură artistică impresionantă, pentru aceste meleaguri sudice, cu multe expoziții naționale și internaționale, muzeolog, muzeograf, mare colecționar de artă populară, dar și modernă, custode, antrenor cultural (ca să folosim o sintagmă a lui Constantin Noica), arheolog, descoperitor, întreținător și protector al multor situri arheologice, recunoscute în patrie și în lume, istoric, poet și publicist, făuritor al multor monografii, meșter popular, cronicar, arhivist, etnograf, folclorist, contabil, moralist, proiectant etc., Traian Zorzoliu reprezintă poate, prin spiritul său de jertfă, prin modestia sa proverbială și prin naționalismul său curat, una dintre figurile cele mai luminoase ale Olteniei noastre profunde.
A amenajat la marginea orașului Drăgănești o fortificație dacică, conformă celor pe care le construiau strămoșii noștri în urmă cu 2000 de ani. O Cetate construită cu materiale de construcții care se utilizau în acele vremi imemoriale: pământ, lemn și stuf. A readus în prim-plan locuri încărcate de istorie, care se credeau uitate și îngropate în negura vremurilor. A construit la Stoicănești un complex muzeal etnografic, ce reproduce viața țăranului din secolul al XVIII-lea. Satul neolitic de la Drăgănești-Olt, Arheoparcul, din cadrul Muzeului Câmpiei Boianului (muzeu de mare importanță județeană, gândit și zămislit tot de domnia-sa), redă o așezare specifică civilizației de Gumelnița de acum 4500 de ani. A scris nenumărate articole și studii privitoare la istoria românilor de pe aceste meleaguri, din cele mai vechi timpuri. A organizat concursuri și festivaluri culturale, comemorări, expoziții, lansări de carte etc. Complexul Memorial „Nicolae Titulescu”, din comuna cu același nume, complex lăsat astăzi în paragină de noile autorități, a fost gândit și pus în valoare tot de Traian Zorzoliu.
N-o să credeți: Traian Zorzoliu, ca lider al studenților de la Timișoara, a pus umărul la alcătuirea celebrei trupe Phöenix!
Și-a pus inima pe Masa Tăcerii acestui județ din care, parcă, Partidul Comunist n-a plecat niciodată, lăsându-i pe unii să creadă că ar putea face ce vor cu ea, cu inima lui. Nu i-a fost, însă, cuiva dat să se joace cu inima lui Traian Zorzoliu, fiindcă, un om de calibrul moral și intelectual al domniei-sale este greu de a fi cumpărat de cineva, într-un fel sau altul.
Dar despre lutul din care este construit Traian Zorzoliu să-l lăsăm chiar pe domnia-sa să ne vorbească, avându-se în vedere faptul, onorant pentru noi, cei din Linia Întâi, că protagonistul acestui articol de suflet și-a depănat, recent, o parte din amintirile vieții sale, în redacția săptămânalului nostru.
ZORZOLIU ÎNSEAMNĂ CEL ÎNFRUMUSEȚAT, CEL ALES
„Vin din strămoși și mă voi întoarce, în curând, la strămoși. Mă gândesc să mă întorc la strămoșii mei, pentru că ei m-au adus pe lume și tot ei mă cheamă înapoi…Dar mă gândesc că, pe undeva, strămoșii mei mă vor întreba: „Dar tu ai făcut ceva, atâta timp cât ai stat pe pământ? ”
Vreau să vă spun că eu sunt născut dintr-o familie de meseriași. Unul dintre strămoșii mei a zidit Biserica veche din satul Stoicănești, în anul de grație 1800. Era cuțovlah (Nume dat populației aromâne din Macedonia de către populația greacă localnică; aromân din Macedonia. – Din ngr. Kutsovlahos).
Stăpânul satului Stoicănești se numea Sariene și avea rang de șătrar. (Dregător domnesc care avea în grijă corturile unei tabere în timp de război. Mai târziu-rang de boiernaș).
Acest Sariene l-a tocmit pe strămoșul meu să-i zidească un locaș de cult. În zilele noastre, niște urmași de-ai lui Sariene au contribuit la construcția unei Biserici noi, care se află în aceeași curte cu Biserica veche, zidită de strămoșul meu.
Eu am scris o carte despre Bisericile Stoicăneștiului. Am căutat în arhive, ca să văd și eu cine sunt înaintașii mei și, firesc, să văd cine sunt eu, de fapt. De unde mă trag…I-am găsit prin documentele vremilor: se chemau când Zorzii, când Zorziu. Inițial, era unul care se chema Lazăr Zorzii, un nume pe care-l găsim și la daci și înseamnă cel ales, cel înfrumusețat. Erau mulți cu acest nume, în lumea dacilor. Mai târziu, acest nume a devenit Zorzoană, adică înzorzolit, ceea ce înseamnă a se fi înfrumusețat, a se fi gătit. Pe parcursul timpului, am găsit Zorziu și Zorzoliu.”
Iată, stimați cititori, cum debutează povestea vieții profesorului Zorzoliu, un om gătit, înfrumusețat moral și profesional pentru a nu-și dezamăgi strămoșii și pentru a da județului Olt ceea ce puține personalități locale au putut să ne dea în ultimii 50 de ani.
MAMA ERA UN PERSONAJ DESPRINS PARCĂ DIN „MOROMEȚII” LUI PREDA
Geometria destinului și personalitatea lui Traian Zorzoliu au fost sideral plămădite din pământul strămoșilor săi, din meșteșugul ancestral al acestora, care i-a împovărat, dar si înfrumusețat vârsta, încă din fragedă copilărie. Deși, ulterior, a studiat artele moderne, Traian Zorzoliu, a rămas un adept al tradiționalismului în artă și cultură, tradiționalism care, spune domnia-sa, „a ținut românismul înlăuntrul său”. Înlăuntrul spiritului înaintașilor săi a fost ținut și Traian Zorzoliu, încă din primii ani de învățătură, când se ducea la școală îmbrăcat în costum național.
Spune domnul Zorzoliu, iar noi știm să ascultăm: „Bunicul tatălui meu a fost primul care a venit în sat. Tatăl meu era un meseriaș neîntrecut. Primăvara și vara construia case, toamna făcea sobe, iar iarna era cizmar. Eu lucram cu el. Mă lua să fac sobe cu el, înaintea căderii brumei… Iarna – la cusut încălțăminte… Mă punea pe mine să cos la vârful bocancului, spunându-mi:
Coase tu aicea, că mie nu-mi încape mâna…mâna ta e mai mică. Și lucram cu el, cu o pasiune nemaipomenită. Îmi era drag de faptul că tata, un om atât de cunoscut și de apreciat, ca om și ca meserie, avea nevoie de serviciile mele.
Tatăl meu are o poveste de viață cu totul și cu totul specială. El a ținut cinci neveste. Una dintre aceste neveste a fost mama unui cunoscut poet din comuna Izvoarele, Ilie Constantin. Eram, cum s-ar zice, frate vitreg cu poetul de la Izvoarele, pe care mai târziu l-am cunoscut și în altă conjunctură, decât ca fiind fratele meu vitreg.
Faptul că tata a avut cinci neveste înseamnă că l-au ținut brăcinarii… Era un om gospodar, pe care numai comuniștii l-au putut învinge. Aveam vie altoită, în curte. Doar trei vii altoite erau în Stoicănești. Via era îngrădită cu plasă de sârmă, aveam și foișor în curte, eram – vorba ceea – o familie respectabilă…
Pe mama o chema Dumitra Mira… Tata îi zicea Mița… Bunicul meu după mamă era un dogar de excepție, un muntean vrednic, de la Vâlcea. Făcea butoaie și, probabil, datorită acestui meșteșug, mai târziu, fiul său, unchiul Mitu, a lucrat la Vinalcoolul comuniștilor de la Râmnicu-Vâlcea.
Mama, munteancă, deci, era foarte umblată prin lume. Și asta, din cauză că familia ei a avut o poveste tragică… I-au murit părinții, când ea și frații ei erau încă mici, fără nici un rost pe lume. Așa că s-au răspândit ca potârnichile prin lume… Unii, pe la moșierii din Sud, alții, în zone mai îndepărtate. Mama a lucrat mai întâi la un restaurant, apoi a luat-o un boier de acolo și a făcut-o femeie de casă. A făcut un copil cu băiatul boierului (iată, un alt frate vitreg!).
Mama țesea foarte frumos. Artă ieșea din mâinile ei muncite… Le-a făcut multă zestre surorilor mele. Era foarte iscusită, mai ales, în a face îmbrăcăminte tradițională. Chiar eu, până în clasa a V-a, mergeam la școală îmbrăcat în costum național. Mă îmbrăca așa cum se îmbrăcau ei la munte…
Mama era un personaj desprins parcă din „Moromeții” lui Preda. Voia neapărat să învăț carte și știu că avea discuții în contradictoriu cu tata pe această temă. Tata a fost nevoit să-și vândă costumul (un costum de culoarea murii, care-i plăcea mult), ca să mă dea la școală.
Comunismul, cu pistolul, secera și ciocanul, bătea aprig la porțile românilor, iar tata avea din ce în ce mai multe probleme cu noul regim, fiindcă nu voia, în ruptul capului, să fie colectivizat. Chiar atunci, i-au confiscat și o căruță, pe care tocmai o construise și pentru care cheltuise mulți bani, deși a fost avertizat despre intențiile noilor ocupanți, care făceau colectivizarea forțată. Atunci, tata a luat o bătaie soră cu moartea și a cedat: s-a înscris la CAP! Înscrierea mea la liceu era incertă, iar incertitudinea asta a durat ceva timp…
Trebuie să vă spun că tata, în ciuda comportamentului său rigid, chiar mă iubea. Și spun asta, pentru că, atunci când a avut posibilități materiale, mi-a cumpărat pământ și materiale pentru casă. Și chiar mi-a făcut o casă…”
Dumitru SÂRGHIE
CONTINUARE ÎN NUMĂRUL VIITOR
