AcasăSpecialAnotimpurile lui Traian Zorzoliu (II)

Anotimpurile lui Traian Zorzoliu (II)

DIN ACEA CLIPĂ, MI-AM DORIT SĂ AJUNG STUDENT LA ARTE PLASTICE

În viața zbuciumată a lui Traian Zorzoliu, studiile liceale, postliceale și apoi universitare au reprezentat o adevărată epopee. Situația politică din acele vremuri, dar și cea economică prin care trecea întreaga Românie dar, mai ales, țăranii gospodari și intelectualii care nu îmbrățișau ideile bolșevice, l-au împiedicat să evolueze, pe plan școlar, așa cum ar fi fost normal.

„M-am dus, un an de zile, la Liceu la Caracal. Am avut o discuție în familie și părinții, de comun acord, au hotărât apoi să mă ducă la sora tatei, la București, ca să-mi completez studiile liceale acolo. Știu că tata negocia cu rudele de la București ca acestea să mă înfieze, însă mama se opunea spunând: «Nu, că am mai avut un copil și i l-am dat lui Florea, la Timișoara, cum să-l dau și pe acesta?» Până la urmă, am rămas la București. Unchii mei lucrau la ziarul Universul. Mătușa făcea legătorie la cărți, iar el era tâmplarul fabricii…

Strângeau ban cu ban, așa cum am văzut eu prin filme. Ei aveau o dorință secretă: să rămân al lor, pentru că nu aveau copii. Și voiau să-mi cumpere casă în București. Eu n-am vrut să rămân al lor și, până la urmă, au înfiat o verișoară de-a mea de la munte. Atât de mult au vrut ei să aibă un copil care să-i moștenească…

Unchii mei nu s-au supărat pe mine și m-au înscris la Liceul Sfântul Sava. Ce a mai alergat mătușa mea săraca… De la Șincai, la Lazăr și înapoi la Sfântul Sava. Am rămas la Sfântul Sava până la urmă. Era acolo un profesor universitar Gheorghe Vrabie. El era șeful catedrei de folclor. Într-o zi, dirigintele nostru ne-a trimis peste stradă la Institutul Nicolae Grigorescu, ca să cărăm niște mobilier. Am rămas uimit de ceea ce am văzut acolo: toți pereții erau plini de lucrări! Din acea clipă, mi-am dorit să ajung student la Arte Plastice. Și am ajuns, dar după 30 de ani… Nu m-am lăsat, în ciuda problemelor pe care le-am avut!”

DE LA BUCUREȘTI, LA TIMIȘOARA ȘI LUGOJ, IAR APOI – DIN NOU ACASĂ, LA COLECTIV…

Valurile vieții l-au purtat la București, la Timișoara și Lugoj, însă, în ciuda voinței și talentului pe care le avea, destinul său artistic și profesional avea să se împlinească mult mai târziu. La un moment dat, dezamăgit de lumea în care trăia, de insuccesul său pe plan  spiritual și artistic, Traian Zorzoliu avea să se întoarcă la matrice, fiind nevoit, în anul 1956, să se înscrie la Colectiv.

„Am făcut doar două clase de liceu, la București. Apoi am mers la Timișoara ca să-mi fac ucenicia în artă plastică. Am alergat peste tot, ca să găsesc niște maeștri, care să mă pregătească pentru facultate. Eu credeam că cei care fac film învață și pregătesc elevii pentru facultate…

Într-un târziu, am găsit Uniunea Artiștilor Plastici, pe strada Rozelor, într-o casă. Când am intrat acolo, pe coridor, pe stânga, parcă văd și acum numai nume nemțești. Totuși, în capătul coridorului, pe o ușă, am văzut și un nume românesc: Aurel Brăileanu! Am bătut la ușă și a ieșit un domn foarte tânăr și drăguț, căruia i-am spus ce vânt mă abate pe acolo. Mi-a spus că mă primește cu drag să ucenicesc la dânsul, dar era obligatoriu să am unde să dorm și să mănânc. Dar eu, cu traista goală… Eram al nimănui pe acolo și profesorul și-a dat seama de acest lucru. Mi-a spus atunci: «Vei merge cu mine la Lugoj, că eu sunt profesor acolo, la Școala de Arte Ion Vidu și poate găsim acolo un loc de cazare și mâncare!»

Cu toată generozitatea respectivului profesor, n-am găsit nici acolo o gazdă care să-mi asigure loc de dormit și mâncare, deși maestrul Brăileanu îmi promisese că mă ajută și financiar, atâta timp cât voi lucra cu domnia-sa. Tot în Lugoj, am văzut un anunț pe care scria că se primesc absolvenți cu Bacalaureatul pentru studii de contabilitate în agricultură. Aici se oferea și masă, și casă, și tot… Dar eu nu aveam liceul terminat și – deci – nici Bacalaureatul.

M-am întors acasă dezamăgit, în anul 1956, și m-am înscris la Colectiv. M-am făcut colectivist, după ce tata îmi dăduse două pogoane de pământ.”

DIN NOU, „DUȘMAN AL POPORULUI”…

Până în anul 1959, Traian Zorzoliu a reușit să-și termine studiile liceale, dar și o școală de contabilitate, cea de la Lugoj, grație căreia, mai târziu, și-a început cariera de slujbaș al statului român. Deși reușise să intre cu brio la Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu” din București, „un prăpădit de activist de la Stoicănești”a trimis la facultate o referință din care reieșea că studentul Traian Zorzoliu este “dușman al poporului”.

Și-a întrerupt iar studiile superioare și, cum era tânăr și frumos, a început să se gândească la însurătoare. Dar să-i dăm cuvântul lui Traian Zorzoliu:

„Până în anul 1959, am terminat și liceul dar și studiile de contabilitate de la Lugoj. Atunci m-am înscris la facultate la București, la Institutul de arte Nicolae Grigorescu. M-am pregătit temeinic și am luat cu brio examenul. Începuse lumea să mă cunoască. Lumea artistică. Veneam la Timișoara, unde intrasem în această lumea a artiștilor, de la care am învățat foarte multe lucruri. Mă remarcasem, în mod deosebit, prin picturile pe care le făceam atunci.

La un moment dat, cineva de la facultate mi-a cerut verificarea dosarului și mi-a urat drum bun și cale bătută. «Dumneata ești reacționar, tovarășe», mi-a zis acesta… Și ochii mi s-au umplut de lacrimi. Un nenorocit de la Stoicănești, un prăpădit de activist, a trimis o referință cum că aș fi împotriva partidului. Atunci m-am retras iar și am zis că vin acasă să-mi fac o familie. Să mă însor, să fac copii.

Cu ajutorul unor tovarăși care mă prețuiau și grație diplomei de contabilitate de la Lugoj, am ajuns să fiu contabilul Secției Raionului Sănătății de la Drăgănești-Olt. Am înființat un spital la Crâmpoia, unde au mai fost angajate opt fete și m-am mutat contabil acolo, cu gândul să mă însor cu una dintre cele opt.”

TOATE COLEGELE DE SERVICIU AU DORIT SĂ SE MĂRITE CU TRAIAN ZORZOLIU

Și a venit și vremea însurătorii… Traian   Zorzoliu și-a găsit o femeie pe măsura aspirațiilor sale, o femeie care l-a înțeles și care l-a ajutat să-și îndeplinească vocația de slujitor al artelor pe aceste meleaguri.

„Fusesem băiat cuminte până atunci, dar – la spital – am început să-mi schimb atitudinea. Să vorbesc altfel. Stăteam la chefuri interminabile, de multe ori. Într-o seară, la o discuție mai apropiată (eram și ceva mai adunați), le-am întrebat pe fetele acelea care dintre ele vrea să se mărite cu mine și să meargă acasă cu mine… Am să vă spun ceva, așa ca să nu afle nimeni: toate au vrut să se mărite cu mine! La un moment dat, cea sortită, viitoarea mea soție, una dintre cele opt colege, a venit spre mine și mi-a spus: «Eu mă mărit cu tine!»

Pe drum, eu i-am pus o singură condiție: să mă lase să-mi fac studiile universitare! Și s-a ținut de promisiune, până a murit. Iar eu sunt ceea ce sunt astăzi datorită acestei femei. Care și-a sacrificat tinerețea pentru mine. A trăit până la 48 de ani și a murit de cancer. Eu aveam 50 de ani, când prima mea soție a plecat printre stele…”

Dumitru SÂRGHIE

Cetatea dacică de la Drăgănești-Olt


- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments