Eu dacă mor mâine, mor cu sufletul împăcat
Traian Zorzoliu își continuă povestea vieții, vorbindu-ne despre spiritul său de sacrificiu în fața istoriei și a artei, despre pasiunile și patriotismul care l-au dominat, de-a lungul vieții sale zbuciumate, despre soarta tristă a oamenilor bogați, care nu lasă nimic în urma trecerii lor prin lume, despre misiunea lui pe pământ, încredințată de Dumnezeu… Despre ce va lăsa el în urma sa, simțindu-și, parcă, sfârșitul, deși și-ar fi dorit să mai trăiască nițel, pentru a-și definitiva proiectele începute… Dar să-i dăm cuvântul:
„Așa cum v-am spus, în anul 1982, colecția din casa mea a fost evaluată la 1,2 milioane lei. Imaginați-vă, cam cât ar face acum, după 33 de ani și, mai ales, după ce am îmbunătățit-o cu alte mii de obiecte!
Păi, recent, eu am fost la o întâlnire cu niște investitori din județul Olt, care se lăudau cu cifra lor de afaceri. Eu, la fel de oltean ca și ei, poate chiar mai oltean, le-am spus că am o cifră de afaceri de 100 de miliarde de lei noi, care se compune din tezaure și averea celor 10 muzee pe care le-am construit. Dar eu le-am spus celor prezenți că toată averea aceasta am dat-o țării și eu n-am luat nimic și nici n-o să iau ceva cu mine în mormânt. Și le-am mai spus să dea și ei 1% pentru cultura țării și se vor simți mai fericiți și vor avea conștiința împăcată că au făcut și ei ceva pentru istoria țării lor. Părea atunci, în fața unui pahar cu vin, că au înțeles ceva din patriotismul meu, dar observ acum că deja au uitat… Vorba ceea: nu te costă nimic să dai din gură și apoi să îți vezi de-ale tale…
Pentru mulți români, îmbogățiți misterios după Revoluție, timpul s-a condensat, s-a scurtat, parcă… Ei simt că nu mai au timp să-și tripleze averile, dar mai simt ceva și n-au curajul să spună în gura mare: simt că n-au lăsat nimic pentru posteritate, n-au făcut nimic pentru a fi consemnați de istorie.
Am cunoscut și eu astfel de colegi, în cultură, care nu vor fi consemnați de istorie. Pentru că ei vin la serviciu, semnează condica, dau raportul șefului politic și se mulțumesc cu atât. Nu vibrează nimic în sufletul și ființa lor pentru misiunea care le-a fost încredințată.
Eu, dacă mor mâine, mor cu sufletul împăcat… Dar tot aș vrea să mai trăiesc, până voi finaliza Cetatea Dacică de la Dragănești… Înainte de moarte, voi dona statului arhiva mea personală, cu volume întregi, conținând datele expozițiilor mele de toată viața… Pentru că eu am cutreierat lumea, cu pictura mea și cu obsesiile mele… și lumea m-a primit cu căldură, în ciuda convulsiunilor politice, care au străbătut această țară și după 1989.”
Ca artist, am avut și eu
fluturii mei
Protagonistul acestui inedit interviu a dorit, la un moment dat, să plece în lumea largă: în Libia sau în Egipt. A ales Libia, însă nu i-a fost dat să plece din țara lui, cu familie cu tot, deoarece soția sa, Aftana Lungu, căreia el îi spunea Stela, s-a îmbolnăvit de cancer și au fost nevoiți să rămână acasă.
„Ce să vă mai spun, d-le Sârghie? Ca artist și om, am avut și eu fluturii mei… În 1983, îmi intrase în cap ideea să plec din țară. Făcusem, în urmă cu trei ani, Muzeul de la Drăgănești și apoi am vrut să plec în Libia sau Egipt. Am pus la cale această intenție cu soția mea… Ideea era să luăm cu noi familie, copii, amintirile, totul … Era atunci o colaborare frumoasă între Ceaușescu și Gadaffi, iar noi doream să mergem la un spital dintr-un oraș libian… Eu – contabil, soția – asistentă.
Am zis că plecăm și nu ne mai întoarcem niciodată… Am făcut dosarul de plecare, dar când soția și-a făcut analizele medicale a fost descoperită cu cancer. M-am zbătut, am plâns, l-am invocat pe Dumnezeu și am suferit alături de ea cinci ani de zile, până a plecat la ceruri… Am rămas în țară și m-am dedicat definitiv muzeului din Drăgănești și picturii.”
Mentalitate îngustă, străină de interesul național și de istoria României
În acest fragment din interviul acordat Liniei Întâi, regretatul Traian Zorzoliu, ne vorbește despre crima comisă de autoritățile politice ale momentului asupra Casei memoriale Nicolae Titulescu din comuna cu același nume.
„Pe prima mea soție o chema Aftana Lungu, iar eu îi spuneam Stela. Era din Titulești. În memoria ei, am făcut Casa Memorială de la Titulești. 14 ani am lucrat ca să fac Casa Memorială de la Nicolae Titulescu și după ce am făcut-o, am fost dat afară. Era unul Lăptică la partid care a venit într-o zi acolo și mi-a zis: «Las-o baltă, tovarășe… de mâine să nu mai vii pe aici. Și au închis-o. După Revoluție, tot eu am tăiat lacătul și lanțul de la poartă, cu gândul de a readuce acest edificiu în lumina lui istorică, o lumină care ține de personalitatea celui care a fost diplomatul Nicolae Titulescu. Comuniștii lui Lăptică puseseră porumb în fața casei, ca să se piardă urmele lui Nicolae Titulescu.
Dar să vezi și dumneata întâmplare! După 10 ani de democrație, Casa Titulescu a fost închisă din nou. N-am avut români adevărați și patrioți care să se opună acestei infamii. D-l Guțică, de la Muzeu, n-a știut să argumenteze și să pledeze în favoarea rămânerii Casei Titulescu într-un regim care i-ar fi permis să fie ceea ce a fost și mai mult decât atâta…
Eu am fost de patru ori la Ion Iliescu și acesta a fost de acord să preluăm Casa Titulescu, cu cele 20 de pogoane de pământ. Eu am pus-o la punct, am făcut toate demersurile ca să-i redăm demnitatea, însă cei de la județ (și nu mă refer neapărat la politicieni, ci la colegii mei din Cultură) au zis că de ce să aibă grijă unul de la Drăgănești, mai bine s-o ia ei la Slatina.
Treburile ăstea le-a scurmat Guțică, dar eu nu m-am supărat pe el. E un băiat bun, dar nu știe despre ce este vorba. Până la urmă, nici ei și nici eu n-am mai administrat-o. Am abandonat-o, cu colecții cu tot… Apoi, s-au apucat iarăși să scurme. Eu le-am spus că vor pierde. A luat-o Academia, care a lăsat-o de izbeliște. Este ca și cum ar zice Ion Creangă ca să desființăm Casa memorială de la Humulești, pentru că nu a lăsat pământul de sub ea.
Țara asta a avut multe case memoriale, pentru care urmașii s-au certat și apoi s-au închis. Mentalitate îngustă, străină de interesul național și de istoria României…”
După fiecare moarte, a soțiilor mele, m-am dedicat și mai abitir picturii și muzeelor
Soarta a decis ca, soțiile lui Traian Zorzoliu, Stela și Camelia, să moară, la un interval destul de mare de timp, în aceleași împrejurări, de aceeași boală și chiar în aceeași lună (martie), în ambele cazuri artistul având expoziție de pictură la Sala Dales.
Sfârșitul acestui interviu este semnificativ și el arată că Traian Zorzoliu își simțea propriul sfârșit, deși în momentul interviului chiar afișa o stare de spirit optimistă și un tonus pozitiv.
„Dar să mă întorc în timp, d-le Sârghie. Pe vremea când eram contabil la Direcția Sanitară, la Secția Raională Drăgănești, un coleg mi-a spus că-mi face cunoștință cu o fostă colegă de bancă a soției lui. Era din Măldăieni, județul Teleorman. Tatăl acestei fete avusese mult pământ și comuniștii l-au trecut în rândul chiaburilor. Mi-a fost dat să cunosc această fată drăguță, pe care – abia la doi ani după moartea soției – aveam s-o reîntâlnesc și să mă căsătoresc cu ea… Era o femeie drăguță, mi-a plăcut de a început de ea. Numai că primeam sfaturi din toate direcțiile, ca să nu mă căsătoresc cu ea, pentru că mă nenorocesc pentru toată viața.
Ce se întâmplase? Tatăl ei a fost închis politic pe viață, iar cei doi frați ai ei au fost băgați la închisoare, tot politic, pentru câte 20 de ani fiecare. Îmi spuneau activiștii: „«Bă, dacă o iei de nevastă, ești terminat!”
Eram în anii 1958-1959. Terminasem cu Timișoara, cu Lugojul, fusesem scos de la facultate, pentru că aș fi uneltit contra orânduirii comuniste, și nu m-am însurat cu fata asta, atunci. I-am făcut un tablou frumos, am pictat-o pe cap cu o coroniță din flori sălbatice și am lăsat-o…
Dar, după ce a murit Stela, prima mea nevastă, la doi ani de zile, mi-am adus aminte de ea. I-am întrebat, la o Consfătuire, pe niște colegi de-ai mei, dacă mai știu ceva despre fata de la Măldăieni. Mi-au spus că e profesoară de matematică, că are un apartament în Roșiori și că e singură și acum.
Ce se întâmplase? Ea fusese, la rândul ei, hăituită de comuniști, din cauza părinților ei, fiind nevoită să stea prin Apuseni, ca să fie lăsată în pace. S-a dus profesoară suplinitoare prin satele acelea ale lui Avram Iancu, unde nu se prea ducea nimeni. A făcut Facultatea de Matematică la fără frecvență, iar când jugul bolșevic s-a mai slăbit, a devenit mai lejer, a venit în satul ei, la Măldăieni de Teleorman.
I-am dat întâlnire după 30 de ani! Ne-am întâlnit, ne-am uitat unul la altul și parcă nu mai eram noi, cei din urmă cu 30 de ani. M-a invitat în casă, ne-am depănat toate întâmplările vieții și am întrebat-o dacă poate să vină la mine. La început, în fiecare Duminică, iar, când a ieșit la pensie s-a mutat definitiv. Am trăit vreo șapte ani împreună, apoi s-a îmbolnăvit și ea de cancer și a trebuit să o îngrop și pe ea, ca și pe prima nevastă. Tot în luna martie. Pe 16. Aveam expoziție la Sala Dales, așa cum am avut și când a murit Stela. Vedeți ce înseamnă destinul? Să moară amândouă în luna martie, de cancer, și să am – în ambele cazuri – expoziție la Sala Dales.
A trebuit, în cazul Cameliei Popescu (cea de-a doua nevastă) să vin dimineața la ora 9.00, să fac deschiderea expoziției, pe urmă să mă duc cu ea la cimitir. Deci, aceleași împrejurări, aceeași chestiune, în aceeași lună, de aceeași boală…
După fiecare moarte, a soțiilor mele, m-am dedicat și mai abitir picturii și muzeelor. Muzeelor, pentru că eu, d-le Sârghie, am înființat multe muzee Dar n-am uitat niciodată pictura. Pictez mereu, merg în tabere. Acum urmează să fac o expoziție personală. O fac, pentru că nu mă pot lipsi de pictură…
Dar știi ce-mi vine în minte acum? Povestea nașterii mele, așa cum am auzit-o de la mama. Era o zloată, că nu-ți venea să lași afară nici câinele. Salcâmii cu căpățânile lor noduroase răspândeau un mister pe acea uliță a satului…
Vântul șuiera și spulbera zăpada și – îmi spunea mama – că nimeni nu îndrăznea să mai circule pe acea vreme. Eram în casă, unde era cald și bine… Abia venisem pe lume și căutam, cu voluptate, sânul mamei…”
Dumitru SÂRGHIE
