Din veci trăim pe-acest pământ
Lăsat în dar de Domnul Sfânt
Unui popor, acestui neam,
Ce-n drumul vieții, val cu val,
Prin foc și sabie a-trecut,
Dar n-a plecat de-aici nicicând.
Mereu, în viscol și furtuni,
Au fost pe-aici și turci și huni,
Conduși de-acel Attila hâd,
Ce fratele și-a omorât.
Crestați pe față cu-n pumnal,
Cu chip hidos de animal,
Cu ochi pătrunzători de drac,
Cât gămălia unui ac.
Cu pielea înspăimântătoare,
Închisă bine la culoare,
Cu fața largă, nas turtit,
Ce-n calea lor au pustiit
Tot ce-a-ntâlnit, oraș sau sat
Și lumea s-a cutremurat.
Acești nomazi, acești barbari,
Au fost înfrânți doar de romani
În catalunice câmpii,
Pierit-au nouăzeci de mii
De luptători, dar i-au zdrobit
Și faima lor s-a năruit.
Ei n-au avut nicicând o țară
Trăind din furt și jefuială.
Din truda celor cotropiți, acești nomazi
Sunt străbunicii maghiarilor de azi.
Sunt descendenți ai unui neam barbar
Și nestatornici în al lor hotar,
Mereu dispus pe harță-acest popor,
Pentru pământ, cu toți vecinii lor.
Veniți din lumea largă, aici, noi i-am primit
Și cum ne este firea, pe toți i-am omenit,
Le-am dat pământ, să-și facă sălașuri lângă noi,
Am fost de ei alături la griji și la nevoi,
În limba lor maternă, noi școli le-am construit,
Miniștrii prin guverne, chiar tot ce și-au dorit.
Dar gena hunilor sădită-n firea lor
Incită maghiarimea la sânge, la omor,
N-au progresat sălbaticii-n gândire,
Doresc precum Attila doar jaf și cotropire.
Azi glia noastră sfântă, primită de la daci,
Ar vrea s-o stăpânească acești nomazi buimaci,
Mișei ce-și joacă rolul de cal al lui Troian,
Se-adună-n maghiarime și urlă an de an,
La Bruxelles fac depeșe și cer la unison,
Ce n-au avut vreodată, dar vor să fie-al lor.
Mărșăluiesc prin țară cum vor și cum doresc
Purtând în fruntea gloatei drapelul unguresc,
Drapelul țării noastre îl calcă în picioare
Și tac aleșii țării… ba-i țin la guvernare.
– Ardealul ne e ținta, le-a spus-o lor Orban,
Când a venit la Tușnad, încălecat pe-un cal,
Iredentistul șef atunci s-a supărat
Că demnitarii țării nu l-au întâmpinat.
Venit în țara noastră, pe șest, cu a lui gloată
Cu gândul ca să rupă din trupu-i o bucată,
Auzi nerușinare, ce minte de nebun,
Ar fi dorit s-audă și salvele de tun.
Mai nou, au născocit un lucru nefiresc:
Că li s-ar cuveni Ținutul Secuiesc.
Loviți la bibilică de criza amneziei,
Doresc un stat maghiar în centrul României.
Ba au lansat în presă și la televizor
O constituție pentru ținutul lor
Și vrea ca s-o aducă Del Capo Kelement
Și s-o legitimeze la noi în Parlament.
Și nu se-aude-n țară un glas de patriot
Cei puși ca s-o conducă, au amuțit de tot.
Se zvârcolesc martirii în gropile comune,
Eroii ne-nfricați ai trupelor române,
Când văd pe Vona Gabor, maghiar, fascist sadea,
Cu Jobbik, alt fascist, intrând în țara mea,
Cu gând de cotropire, de nimeni ne-ntrebați,
Cum să mai crezi că țara mai are guvernanți?
Stăm și-i privim cum fură, în haite cu străinii
Și rup din trupul țării, cum rup din stârvuri câinii.
Sunt vânzători de neam, ei nu-s conducători,
O haită de bandiți, de hoți, de trădători,
Dispuși oricând să vândă, fie și pe-un dolar,
Din glia țării noastre, chiar ultimul hectar.
Să nu contați pe ei, că-s azi la guvernare,
Ajunși în fruntea țării, e-o jalnică-ntâmplare,
Nu-i va ierta poporul pentru tot ce-au făcut…
Ba cred că judecata deja a și-nceput.
Nu vă jucați cu focul!, v-o spunem răspicat,
Istoria vorbește că s-a mai întâmplat,
Ce ați pățit atuncea, s-o spun… e de prisos.
O știți destul de bine… lăsați bricheta jos!
Când granița-i sub semnul mutării către munți,
Românii țării mele nu-s orbi, nu-s surzi, nu-s muți.
Când e-n pericol țara și arde-n foc mocnit,
Să-l stingă are cine, Românii n-au murit!
Să ne ciuntească glia, nu-i vom lăsa pe hoți,
Iar țara n-a dus lipsă nicicând de patrioți,
Ardealu’ a fost și este, și-n veci va fi mereu
Pământ al țării mele, lăsat de Dumnezeu.
Ion Anuța
