Am avut plăcerea să-l cunosc pe maestrul Gheorghe Nicolăescu în urmă cu foarte mulți ani, într-o împrejurare de natură profesională, legată de faptul că amândoi suntem absolvenții aceleiași facultăți, chiar dacă la specializări diferite, amândoi suntem pasionați de literatură, artă și științele socio-umane. În timp legăturile noastre s-au menținut, regăsindu-ne pe tărâmul ideilor filozofice, sociologice, psihologice și literar–artistice. Profesorul Gheorghe Nicolăescu, pe lângă prestigioasa sa carieră didactică, s-a remarcat ca un talentat scriitor, fiind autorul a numeroase nuvele, romane și volume de versuri.
Nu aș vrea să vorbesc despre subiectele cărților sale sau despre modalitățile sale de abordare stilistică, neavând pregătirea adecvată și nefind nici obiectul acestei recenzii. Au făcut-o alții, oameni cu expertiză în domeniu, precum Nicolae Dorobanțu, Teodor Firescu, Paul Dogaru, C. Voinescu, Mihai Călugărițoiu. Văzând panoplia lucrărilor Domniei Sale, trebuie să subliniez faptul că acest har al creației, dăruit cu generozitate de bunul Dumnezeu, nu are „limite de vârstă”, în acest sens octogenarul Gheorghe Nicolăesu fiind un elocvent exemplu. De asemenea este unul dintre cei mai prolifici scriitori din județul Olt, dar cu modestia și discreția sa binecunoscută nu a ținut niciodată să iasă în evidență. Iar dacă și eu scriu despre cartea sa „Ascuns în scorbură”, este pentru mine o mare onoare, pentru care îi aduc modestele și sincerele mele mulțumiri.
“Ascuns în scorbură” este povestea, narată la persoana întâi, de Nantu Bârzescu, eroul principal al lucrării lui Gheorghe Nicolăescu, în care regăsim, de fapt, drama vieții multor semeni din perioada unui regim totalitar, departe de valorile autentice ale democrației, deși își spunea cu ostentație „democrat”.Sub diverse forme, mai mult sau mai puțin coercitive, mai toți dintre noi am fost victimile totalitarismului. Pot spune, fără pretenția de a fi fost un oponent al regimului, un disident, că și eu am fost un ostracizat, pentru „vina” de a avea o rudă care, din motive sentimentale, dorea să își urmeze partenerul în afara țării. La aceasta se adăuga faptul că, sociolog fiind, vedeam și comentam unele fapte și fenomene sociale ca unul „nealiniat”, într-un limbaj neadecvat unui tânăr absolvent de facultate. De aceea am fost ascultat acasă și la serviciu, am avut „prieteni” care dau „note informative” despre persoana mea și toate propunerile de promovarea mea pe linie profesională se opreau pe undeva, pe la forurile tutelare. Și eu am trăit cu frica că anumite înscenări mă puteau trimite pentru ceva timp în spatele gratiilor de unde nu știam când și cum voi ieși. Cu toate acestea nu gândeam nici atunci și nici acum în termeni extremiști, de alb și negru, neputând uita ce mi-a dat bun fostul regim.
Autorul se dovedește a fi un fin psiholog, uzitând de tehnici de introspecție și psihanaliză pentru a relief drama omului hăituit ca un animal și nevoit să trăiască ani de zile ascuns, în afara societății.
Din acest punct de vedere îl putem asemăna pe Gheorghe Nicolăescu cu Dostoievski, care descrie cu deosebită subtilitate calvarul celor aflați în „casa morților”, trăirile lor interioare, aflate la limita dintre normal și paranormal. Nantu este nevoit să fugă din București, să se “autoexileze pe o perioadă nedeterminată”, în casa părinților dintr-un orășel de provincie, „ascuns ca un șobolan”, sau ca orice animal într-un loc asemănător unei scorburi, fiind acuzat și condamnat pentru „înaltă trădare, ca dușman al poporului muncitor, vândut imperialismului capitalist”. Localitatea sa natală este un mic orășel, un târg cu iz patriarhal, de pe malul Oltului. Dar poate fi oricare altă localitate din România, care a avut eroii săi, care într-o formă sau alta s-au manfestat împotriva sistemului, asemănătorii cu Nantu și familia sa.
La miez de noapte, mascat de întunericul nopții și de gluga bluzei de trening, Nantu descinde în gara orașului și, pe căi ocolitoare, se îndreaptă spre casa părintească, „raiul salvării” sale, obsedat de gândul că este urmărit și că îi va prilejui multă suferință mamei sale, și așa bolnavă și rămasă văduvă. Acasă, la auzul „buclucului” de care a dat fiul său, acela de a ajunge la închisoare, fără să știe dacă va ieși vreodată de acolo sau cum va ieși, mama sa cade într-o pronunțată stare depresivă, accentuată și de faptul că Săndel, alt fiu al său, își pierduse mințile, de la o bătaie crâncenă, primită pentru o fată.
La toate necazurile avute se adăuga situația materială precară, determinată de instalarea la putere a noilor autorități. „Au venit ăștia și ne-au luat totul”, se exprima ea.
Și așa începe lunga perioadă de „recluziune” a lui Nantu, obsedat fiind de faptul că va trebui să stea „la pândă, pândit cu fiecare pas”, că „nu mai știu cine am fost, cine sunt, cine voi fi în viitor” și chinuit de întrebarea dacă ar trebui să plece sau să rămână acolo, în casa părintească, expunându-și astfel rudele la a fi acuzate de delictul deosebit de grav, acela de a ascunde un „dușman al poporului”. Să fugă, unde să fugă, poate la ăia în munți, la partizani, dar nu era o alternativă pentru el, tot timpul convins că „nu sunt croit să merg în munți, să fiu în rând cu cei care au fost condamnați pentru ilegalități, pentru hoții sau omoruri, împreună cu cei îndreptățiți să poarte lupta fățișă împotriva regimului odios dar cu prețul uciderii unor soldați nevinovați”.
Pentru Nantu era „începutul de viață de cârtiță ascunsă în galerii, hăituită de întuneric”, permanent atent la ce se petrece în jur, „conștient că sunt pândit prin toate mijloacele, și eu stau la pândă, nu în scop criminal, ci pentru a vedea mintal, lumea reală, care-mi era interzisă”. Iar printre cei care îl pândeau erau chiar vecinii, coana Lența Dumitroaia, o „gură spartă” care face din „țânțar armăsar” și „umple tot orașul”. La fel era și Bangaciu, un „băgăreț”, descris de bătrâna Maria ca unul care „umblă și cu fofârlica, ducând vorbele ba pe la procuratură, ba pe la miliție, ba pe la securitate”. Dar „pândarul” numărul unu, pus de autorități să vadă tot și să informeze tot, era Marin Budaru, paznicul bețiv de la depozitul de băuturi.
Orizontul personajului Nantu pentru ani de zile este unul extrem de redus, limitat la ce vedea prin găurile din acoperișul casei, la frânturile dialogurilor dintre lucrătorii depozitului de băuturi, dintre vecini, trecătorii de pe stradă sau cei din familia sa. Este ceva asemănător cu lumea „umbrelor” din dialogurile lui Platon. Viața sa este una mai mult în întuneric, la propriu și la figurat, de aceea de-alungul anilor i s-au dezvoltat alte abilități, auzul și intuiția. „Trăiesc de un timp mai mult în întuneric”, spune el despre viața sa. „Mi-e teamă că o să ajung precum cârtițele, alergate de lumină. Dumnezeu mă va ajuta să nu se întâmple asemenea fenomen ucigător. Sunt norocos. Dumnezeu, la care mă rog zi și noapte, mă protejează să-mi păstrez lumina minții iradiantă, dătătoare de puteri, de năzuințe, de speranța că voi ieși cu bine din autoclaustrarea forțată”.
Ce poți face în această autoizolare îndelungată să nu-ți pierzi sănătatea fizică, dar mai ales psihică, să nu o iei razna, să nu te urci pe pereți, să nu te arunci de pe acoperiș, să ieși în stradă și să urli sau să mergi la primul milițan ieșit în cale să te predai ? „Nante! Unde vrei să ajungi? De pușcărie ai fugit, vrei să ajungi la balamuc? Nici Dumnezeu nu te poate scăpa de acolo…”, își spunea cu tărie. „Tu te-ai vârât în încurcătură …… atunci fii tare, asumă-ți faptele, ieși la suprafața mocirlei, rabdă, luminează-ți calea! Tu ai fost liber să-ți alegi calea, să-ți alegi bolovanul cel greu, du-ți povara până la capăt!”. Iar salvarea era în primul rând în Dumnezeu, pentru că „ai fost cu Dumnezeu, fii tot așa, tot El îți va lumina mintea să găsești o cale pe un drum pe care o să mergi întreg la minte”, se îmbărbăta permanent.
În al doilea rând erau dialogurile cu sine, cu propria-i conștiință, cu acei „Ochi Nevăzuți și Voci de Neunde”. De aici primea deseori răspunsuri la întrebări, la diverse dileme, soluții la conflictele interioare, căile cele mai bune de urmat. La fel de benenefic pentru sănătatea sa mentală era continuarea a ceea ce făcea dintotdeauna, adică să scrie, să-și împărtășescă gândurile hârtiei albe, imaculate, tolerante cu orice gând, orice expresie…
Și apoi erau amintirile. Dacă prezentul era unul întunecat, viitorul incert, amintirile erau vii, chiar și cu părțile lor neplăcute, nefaste. Și Nantu Bârzescu își amintește cu nostalgie de cele două iubiri din tinerețe, cu Ilina și Adelina. Ilina era, alături de sora sa, Licia, fata coanei Agri și a colonelului Jean Călugăru, căzut și el în dizgrația mai marilor vremii, cu o soldă de mizerie și pământurile de la țară confiscate. Dacă Licia o „nimerise” bine, prin căsătoria cu un bărbat titrat, un moldovean molocom, bland și iubitor, nu aceeași a fost soarta Ilinei. Din nefericire, dragostea la prima vedere, consumată în câteva clipe efemere la „Atletul Albanez”, o celebră cofetărie din orașul natal, a unei familii de albanezi, nu a fost urmată de ceva concret, practic nefiind urmată de nimic, de nicio altă întâlnire cu băiatul „învățat” al vecinului, Rin Prăvăliașu. Furat de valurile vieții, de freamătul tumultuos al Bucureștiului, de necazurile pricinuite de noile autorități și de autoexilul din casa părintească, Nantu își refulase această primă iubire, cunoscută la Atletul Albanez, până în ziua în care, din ascunzătoarea sa din podul casei, a deslușit confesiunile coanei Agri, făcute mătușii sale, Măndica. Atunci a realizat că prin atitudinea sa nesăbuită i-a „adus în viața Ilinei călătoria pe un drum aureolat de speranța că dragostea ei nețărmurită va apare de undeva, din închipuirile ei”.
Regretele lui sunt tardive și ca o scuză își spune „îmi dau seama că nu am ajuns să mă iubesc nici pe mine, dar am ajuns să pustiesc un suflet”.
Ce se petrecuse în mintea și sufletul Ilinei, Dumnezeu știe ! Zi de zi pleca la aceeași oră de acasă, sub pretextul că merge în grădina publică de pe strada Pitești, pentru a se inspira în tablourile sale, fiind binecunoscută pasiunea sa pentru artele plastice. De fapt mergea în cofetăria albanezilor, comanda întotdeauna două pahare cu bragă, nu se atingea de ele, nu accepta pe nimeni la masa ei și cu privirea spre ușă aștepta pe cineva, care nu mai venea. Peste ani, ieșit fiind din „exilul” autoimpus, Nantu o reîntâlnește pe Ilina în localul albanezilor, singură, la aceeași masă, cu aceleași două pahare de bragă în față și reacția ei vehementă îl face încă odată să înțeleagă tot răul făcut, fără voia sa.
A doua dragoste „la prima vedere” o întâlnește în „furnicarul pestriț” al străzii Lipscani din capitală, când îi atrage atenția „un râs strident, melodios, venit din direcția unui grup de tinere gălăgioase”. Și un mic incident îl face să devină instantaneu „orbit” de chipul frumos din fața sa, pe care nu-l mai întâlnise până atunci în viața sa de holtei, pus pe „prăduială”. Și această dragoste se termină înainte de a începe și a fost dată uitării de Nantu. Dar reapare și dispare tot așa de brusc după „eliberarea” sa din „recluziune”, când Adelina, surprinzător, total neașteptat, îl vizitează în orășelul său natal. Momentul este deosebit de romantic, plin de tandrețe și de speranțe pentru un viitor în doi luminos. Cu toate acestea se termină brutal de brusc și Adelina dispare definitiv din viața sa.
Un episod plin de puritate și tandrețe este prietenia sa cu Onica, fetița firavă, frumoasă și inteligentă a nepotului Dinică, ce locuia cu familia în aceeași casă. Ea nu crede în minciuna părinților, că omul discret din curtea lor ar fi „unchiul Cristache”, din comuna vecină, care vinde zarzavaturi în piața orașului. În ea, Nantu vede pe îngerul său păzitor, pe cineva care-i „poartă de grijă, un suflet nobil, neprihănit”. Între cei doi, în pofida diferenței mari de vârstă și statut, se iscau deseori dialoguri elevate, pline de înțelepciune și spiritualitate.
În sfârșit e liber, după atâția amari de ani de autoizolare, de chinuri, de incertitudini, dar încă din prima zi de om liber are o serie de conflicte și este considerat un paria al societății, situație foarte bine descrisă în confesiunile făcute părintelui Viova: „Constat că și aici ….. prietenii știuți mă ocolesc, evită să dialogheze cu mine, iar dușmanii mă hulesc, mă jignesc când îi întâlnesc, mă împroașcă cu noroi, inventează în mintea lor găunoasă pentru a mă anihila fizic și psihic. Și… părinte Viova, nu sunt toate acestea motive să stau în expectativă până a ajunge să iau decizia să plec, cu arme și bagaje, în capitală, conștient fiind că acolo nu mă așteaptă raiul ? Nici aici nu pot să mai rămân. Am stat destul pe capul familiei mele, le-am fost destul povară, în condițiile ajunse la limita suportabilității. Nu a fost vorba de asigurarea celor necesare traiului de zi cu zi, ci efortul supraomenesc de a-mi asigura siguranță ani în șir, de a sta ceas de ceas cu frica în sân de a nu fi deconspirați și apoi de a fi pedepsiți aspru, în aceeași măsură suportând efectele acțiunii unei legi nedrepte, de a-i descuraja pe cei care își iubesc, își apără țara și neamul cu prețul vieții lor”.
Și, în continuare, ca o altă pedeapsă, Nantu s-a simțit „tot singur cuc, fără să știu pe ce drumuri întunecate să apuc, până când să stau năuc, bătut de visuri la care nu pot să ajung, într-o lume scăpat în libertate, când orbit de întuneric, dezorientat la răscruce, nu știu pe ce căi să pătrund”. Este senzația trăită obsedant de toți cei care, dintr-un motiv sau altul, izolați fiind vremelnic de societate, după „eliberarea” lor nu s-au mai simțit niciodată aceiași de dinainte. Cu această trăire s-au confruntat chiar și cei pentru care motivele deținerii au fost unele onorabile, impuse de lupta pentru niște idealuri nobile. Un exemplu tipic în literatura română este eroul principal din „Cel mai iubit dintre pământeni” a lui Marin Preda.
În cartea lui Gheorghe Nicolăescu nu sunt prezentate doar niște simple amintiri, este o carte document, care ne ilustreză o lume în care toți trăiesc ca într-un lagăr imens în care libertatea de expresie este strict interzisă, iar delictul de opinie este considerat o faptă deosebit de gravă, similară cu crima, cu trădarea națională. Ca unul născut „mai demult”, am trăit aceste vremuri când, deși liber, trebuia să-mi autocenzurez vorbele, gesturile, faptele, pentru că „informatorii” stau la pândă, iar microfoanele instalate înclusiv în locuință, erau cu „urechile ciulite”. Este o carte în special pentru tinerele generații care trebuie să lupte pentru ca în fragila și originala noastră democrație așa ceva să nu se mai întâmple. Nu putem să nu observăm că în vremurile actuale, individul este tot mai mult supus controlului autorităților, sub pretextul asigurării liniștii și ordinii publice, a prevenirii faptelor și fenomenelor teroriste și a reglementării în detaliu a vieții de zi cu zi. Aceasta se execită prin tot mai multe reguli, norme și valori, cele mai multe impuse de apartenența europeană și de globalism, prin supravegherea de tip „big brother”, politici financiare, urmărirea comunicațiilor de orice natură, politicile educaționale, canoanele bisericești și multe altele. În această situație viața noastră individuală, intimă este tot mai afectată, tot mai penetrată. Așa cum spunea însăși autorul într-o altă lucrare de referință, trăim alături de niște „balauri”, noi fiind sub o altă formă de presiune.
„Ascuns în scorbură” este o carte care nu trebuie citită, trebuie răscitită, trebuie studiată, cu mintea și sufletul!
Cu Stimă și Respect pentru autor și cu recomandarea pentru cititori de a se „întâlni” cu această carte!
Sociolog Gheorghe Geantă
