Antonius Nicolescu, celebrul tenor slătinean, stabilit în Germania încă din anii puterii populare, a venit iarăși ACASĂ… La o distanță de aproape un an de la întâlnirea de generație de 50 de ani, cu o mare parte dintre foștii săi colegi și profesori de la Colegiul Național Radu Greceanu.
Împreună cu soția sa Barbara, artistul slătinean a adăstat câteva zile bune la casa vărului și prietenului său, Vlad Iovu (Ducu), un român absolut, de origine basarabeană, care a pus la cale editarea unei cărți despre viața și muzica lui Antonius Nicolescu. Misiunea aceasta ne-a fost încredințată nouă, celor din Linia Întâi, fapt care ne onorează foarte mult.
Vom reda în rândurile de mai jos un fragment din interviul pe care ni l-a acordat Toni Nicolescu, privilegiu pentru care îi mulțumim acestuia, dar și lui Ducu Iovu pentru ospitalitatea lui, pentru generozitatea lui, pentru spiritul lui nobil și pentru sângele lui albastru de patriot român basarabean.
Bine ai venit în România. Suntem de la un an de la întâlnirea de 50 de ani de la „Radu Greceanu”. Scriitorul Vintilă Horia, marele nostru pribeag, a spus că Dumnezeu s-a născut în exil. Crezi că, după Revoluție, Dumnezeu s-a gândit să vină acasă, din exil?
Mai vine, din când în când, cu mare plăcere. Dumnezeu, nu-și uită originile…
Te-ai considerat în exil, cât ai fost plecat de aici?
Câțiva ani, în mod sigur, până când am întâlnit-o pe Barbara, soția mea, care a făcut în așa fel încât să nu mai simt distanța asta de diaspora. Acum, mă simt și aici, și acolo, la fel de bine. Acolo, stau pentru că sunt copiii. Nu are niciun rost să las copiii acolo și eu să vin încoace. Din păcate, ei nu știu românește. Sentimentele mele românești nu dispar, însă, niciodată.
Am patru copii: Gilda Niculescu, care a murit acum cinci ani, a avut o problemă cu drogurile și nu a mai rezistat; Valentin, care are 38 de ani, a terminat Facultatea de Manager. Este manager la o fabrică de material plastic, de lângă Munchen. Mai am două fete, una de 31 de ani, Ana Magdalena, și Maria. Una este medic și cealaltă profesor de spaniolă și engleză.
Cum se vede România de la Berlin?
E o întrebare foarte grea, mai ales că ultimele noutăți care vin de aici, din România, nu sunt așa de îmbucurătoare. Dar, în fond, nemții nu au o impresie proastă despre noi, în niciun caz. Numai că problemele din România duc la lezarea personalității noastre ca țară și ca popor. Probleme sunt peste tot, dar nu chiar așa… Hai să nu mai fac politică, deși fără politică nu se mai poate trăi în ziua de astăzi.
Între Dumnezeu și neamul tău, e Slatina…
Slatina este Biserica mea. Vin cu drag și pietate la Slatina, ca să mă rog pentru strămoșii mei!
Aș vrea să ne amintești neamurile tale, care sunt aici.
O să încep cu Vlad Iovu (Ducu), cu care am fost și suntem ca niște frați, împreună cu sora lui Ana. Cu Ducu, am trăit în aceeași casă, am făcut aceeași școală. Cu Ana, chiar am fost în aceeași clasă. Sunt ca frații mei și așa am rămas, nu ne-am certat niciodată.
Fratele meu, Mario, care este cu 30 de ani mai tânăr decât mine, cu care mă înțeleg extraordinar, trăiește la Slătioara. Ne înțelegem foarte bine, împreună cu soția lui Daniela. Este frate după tată. Chiar Ana îmi spunea: ce copilărie, ce adolescență și ce tinerețe frumoase am avut! Pentru că a fost viață de familie. Acum nu prea mai există viață de familie. Nici eu nu am o viață de familie ca atunci, pentru că noi suntem acasă, în Germania, copiii sunt plecați, din când în când ne vedem, ne iubim, bineînțeles, dar nu trăim împreună. Același lucru spunea și Ana Câmpeanu (fostă Ana Iov)1, și ea are doi copii. Astăzi, este altă viață.
Tata a fost un om extraordinar de talentat, în primul rând. Era și el din Basarabia, unde s-au născut aproape toate rudele noastre, în Chișinău. Toți au păstrat, cât de cât, modul culinar și artistic de a trăi… El a avut ghinionul ca, la 16 ani, să rămână fără tată. Mama lor, după câte știu eu, i-a părăsit, el a trebuit să aibă grijă de sora lui mai mică. A făcut și școala de piloți. A avut și câteva probleme, pentru că Basarabia când era românească, când era rusească. Când au luat-o rușii, a trecut cu avionul, l-au încercuit și a făcut pușcărie câteva luni, până s-au clarificat lucrurile. El a trăit toată viața lui din talentele lui. Nu le-a putut dezvolta, pentru că așa au fost circumstanțele. Dar a putut să trăiască demn, a făcut brigăzile artistice în Slatina, cum erau înainte, fiecare instituție avea brigada lui. Avea și concursuri pe țară, unde a luat și locul doi. Era foarte talentat la poezie, muzică, literatură, din fiecare câte ceva. Nu puteai să spui că este un literat, un muzician, un cântăreț. Avea din fiecare câte puțin. Din acestea se putea trăi.
A murit în 2010. A locuit în Slatina, de când s-au refugiat ei din Basarabia. Prin 1946-1947, s-au retras aici. Din fericire, s-au retras toți, era o familie unită. Aici era o comunitate basarabeană unită. Toți aveau idealurile lor, idealuri mari. Erau intelectuali cât se putea în acele vremuri. Erau oameni cărora le plăcea să muncească, să bea, să mănânce, să fie împreună, să danseze. Aveam cu toții onoarea omului sărac material, dar bogat sufletește. Aveam mai multă onoare decât bogații zilei.
Noi nu consideram familia doar că eu sunt văr cu tine sau frate. Vecinii parcă erau familia mea. Ne ajutam, acum parcă nu mai este chiar așa ceva. Nu mai este legătura aceea sufletească.
De unde ai harul cântecului, al vocii tale excepționale?
Harul cred că-l am de la ambii părinți. Mama era balerină și cânta puțin la pian. Tata a cântat la pian, a desenat, făcea poezii, cânta, avea voce de tenor foarte frumoasă. Mulți ani, a fost în Ansamblul MAI, a profesat acolo, până s-a retras la Slatina. Mama a ținut mult să mă duc, să fac, să încerc, să mă audă nu știu cine, m-a dat la pian, de la 5-6 ani. Profesor mi-a fost d-na Florica Albert-Voiculescu, soția unui celebru avocat de origine germană, Albert, și fiica renumitului farmacist Zenovie Voiculescu, care avea o farmacie pe strada Lipscani, unde se găsește astăzi Cabinetul Notarial Rodica Buicescu. Era sora mamei arhitectului Ruxandra Apostolescu, despre care a scris și soția ta, în cartea „În spatele zidurilor – Povești și povestiri slătinene”.
La etajul I, în fiecare an, se făcea serbare cu părinții și cu copiii, iar d-na Florica făcea un tort uriaș și era o atmosferă foarte familiară. Când a murit, d-l Albert a suferit enorm. Era un om foarte distins… I-a scris o carte de poezie pe foi de cupru. Eu le-am fotografiat, le am acasă. După un an de zile, s-a sinucis de durere.
Mama a murit în 1973. După ce am terminat liceul, m-am dus la Conservator. M-a trimis mama să iau lecții, pentru că, atunci, era teoria muzicii și alte materii pe care eu nu le făcusem, eu făcusem doar pian. Pianul a fost baza. La pian îți dezvolți urechea, îți dezvolți simțul muzical. Teorie am făcut o vară, am dat examen și am reușit. Atunci, nu am dat la canto, ci la pedagogie, pentru că, la acea vreme, eu nu cântasem nici măcar în cor.
Dumitru Sârghie
1Deși sunt frați buni, Ana Iov și Vlad Iovu, iată că – în documentele vremii – numele lor de familie apare ușor diferit. Ne aduce aminte de suferințe lui Iov!
Continuare în numărul viitor
