Niculae opri droaga pe podețul de peste șanț și-l struni pe Puiu, măgarul, cât să nu ajungă cu capul în poarta cea mare, care și așa se cam șubrezise și trebuia reparată. Apoi, strigă, ce-i drept, un pic mai tare, mai curând cu nerăbdare, decât cu furie: ,,Lenuțo, tată, că așa îi spuneau cei de acasă Lenei. Lena țâșni din casă, grăbind pasul spre poartă, ca să o deschidă. Avu timp să gândească: ,,Nu e supărat! Sau nu foarte tare…”, semn că făcuse treabă bună la târg. Că de acolo venea, de la târg de la Vîlcele. Rar trecea vreo duminică fără ca Niculae să nu se ducă la târg, pentru că, întotdeauna, era câte ceva de cumpărat: orceag, răsad de roșii, vreo gâscă de sămânță sau vreun groștei de crescut pentru Crăciun. Chiar și scândură pentru tron, dacă găsea vreun chilipir… Ca să fie acolo, că nu se știe, și, apoi, „nu cere mâncare”…
La târg, Niculae era în elementul lui. Știa, și chiar îi plăcea să se tocmească, chiar dacă n-avea de gând să cumpere câte ceva. Dacă se întâmpla să nu scoată prețul pe care îl dorea sau nu îi ajungeau banii, făcea pe supăratul și renunța: ,,Iar le-ați scumpit fi-v-ar halvaua a dracu’!” După care își bucura sufletul cu câțiva mititei și vreo două-trei halbe de bere. La plecare, musai să ia ceva la fete: halviță, turtă dulce, că așa se obișnuise. Chiar dacă fetele crescuseră mari. Chiar și Lenuța care fusese mai firavă, mai plăpândă. ,, – Bă, nea Niculae , da mărunțică mai e fata asta a matale!”, se trezea câte unul vorbind. ,,– Lasă , bă, că și când și-o da ea drumul…” Și chiar așa se întâmplase! Nu ajunsese Lenuța lui chiar ,,grasă și frumoasă”, cum se zice. Și nici prea înaltă că…de, nu avea cu cin’ să semene. Avea, însă, un corp frumos bine proporționat și cum mergea ea așa, ușor maiestos, mai mereu atrăgea atenția. Deseori, auzea în urma ei: ,, – A cui e, fa, fata asta”?, întreba câte una curioasă. ,,– A lu’ Niculae și a Măndichii. Cei care stau peste Iminog, în Furculești, și au două fete!” ,,– A…ha, zise cealaltă, păi și asta care o fi, a lor sau aia crescută?”. „– Nu sunt sigură, da pare să fie aia mică a lor ,că prea seamănă cu tac’-su!”.
E zi de duminică și Niculae trebuia să se bărbierească și să-și pună cămașă curată. Luă oglinda mică, ciobită într-o parte, și o agăță în colțul ușii. Trase scăunelul aproape și puse cele de trebuință pe el. Apoi, începu…Trebuia să se grăbească, însă, oricând putea veni vreun mușteriu la tuns și nu voia să îl facă să aștepte. Așa mai făcea și el rost de un ban, măcar de un pachet de țigări. Era frizerie în sat, dar la el era mai la îndemână și …bineînțeles, mai ieftin. Nici nu termină bine că se și auzi strigat la gard. Se duse să deschidă poarta pe care abia încăpu să intre Costică a lu’ Pândaru. Nu că era prea gras, pe cât de umflat era în…pene! Toată viața fusese un șef mai mic, ba la CAP, ba la Primărie. Avusese taică-său grijă, că doar nu degeaba păzise atâta amar de vreme avuția colectivului…
Ba, de-aici i se trase și porecla, Pândaru, încât lumea nici nu mai știa cum era ,,la catalog” . Niculae își aranjă, cu grijă, punctul de lucru, la umbra mărului bătrân din mijlocul curții. Adică, un scaun cu spătar și altul mai mic, pe care își așeză instrumentele : mașina de tuns, foarfeca, briciul. Începu tunsoarea și, cum era firesc, discuția: ,,Și ce mai zici bă, Costică, ce mai faci?” Și Costică începu să se laude cu ce mai agonisise prin gospodărie, încât Niculae abia dacă mai putea să-l urmărească. Costică se opri, însă, singur, pentru că trebuia să arate că era și deștept. Așa că duse discuția în altă parte : ,,Auzi, bă, nea Niculae, trebuie să mă duc la niște cursuri, la Târgu Jiu, freo două luni. Un fel de școală de partid”. Niculae se crispă deja: ,,Așa și cine te oprește?”. ,,Păi, cică, trebui să știu ceva rusă și mă gândeam că poate mă ajută Lenuța matale”. Niculae se întunecă de tot la față. El făcuse șapte clase și uite unde ajunsese…
E drept că putea să se ducă la Școala Militară, dar ajunsese la înscriere prea târziu, după ce se încheiase înscrierea. În armată, pe care o făcuse mai mult la calea ferată Bumbești-Livezeni, înțelesese că Dumnezeu știe cum să la aranjeze… Nu era milităria de el! Dar, Costică ce voia acum? Să ajungă mare șef? Simțind cum i se urcă sângele la cap și apăsând și mai tare grumazul aplecat a lui Costică, chipurile ca să îi ia ultimele fire rebele de păr, izbucni : „– Auzi, bă , Costică, zici că vrei să înveți limba rusă, ai? Da limba română o știi, mă? Ia zi o propoziție simplă și numește fiecare parte de propoziție!” Cum nu auzi decât un ,,hî!” și nu neapărat din cauza înclinării capului, continuă singur: ,,Boul paște… Boul subiect, paște predicat!”
După care, mai mult, smucindu-i capul, decât îndreptându-l, pentru ,,a-l lua” și pe lângă urechi, se răsti la el de-a binelea: ,,Da o propoziție dezvoltată știi?”. Acum putea să-i vadă ochii ce aproape îi ieșiseră din orbite bietului Costică. Își dădu seama că era aceeași privire ca a boului din propoziția sa și se grăbi să încheie această lecție de gramatică. ,,Boul paște iarbă verde… Boul subiect, paște predicat, iarbă complement, iar verde atribut…”. După ce îl șterse, mai precis , îl plesni de vreo două ori cu prosopul peste ceafă și obraji, pentru a scutura părul proaspăt tuns și, enervat la culme, conchise: ,,A dracu’ dă școală, pe care ați făcut-o voi, degeaba”. Vorbea așa la plural, ca să mai îndulcească situația. Când zise , în sfârșit ,,Gata…”, Costică se ridică buimac, lăsă banii pe scăunel și-o tăie drept spre poartă. Nu avea nevoie să fie condus, doar știa drumul. În urma lui, Niculae, ai cărui ochi îi alunecă pe gardul ce trebuia reparat și amintindu-și de uluca aia de azi din târg, pentru care nu-i ajunseseră banii, bombăni: ,,Ai dracu’ cu averea și cu partidul vostru, nu vă mai săturați de furat!”
Prof. Elena Sîrghie
