Poezia doamnei Flori Cristea este o tânguire a florilor, un parfum și un suspin imaterial al neantului ei lăuntric, dar și o explozie, un strigăt întru iubirea augustiniană. De altfel, în volumul „Ca o poveste de Șeherezadă”, apărut recent la Editura ANAMAROL, lirica flori-ană e un fel de întoarcere în suflet, un drum înapoi spre nemărginire, o evadare din lumea aceasta materialist-dialectică, în imperiul idealismului clasic și religios. „Ce să pun și ce să las deoparte?”, se întreabă Flori Cristea. Să pună ori să lase deoparte faptele, șoaptele, zâmbetul din colțul gurii, lumina din ochi, răcoarea pădurii, parfumul de liliac sau o fotografie cu sufletul ei?
Destinul unui volum de poezie este pecetluit „cu trei fire de iarbă”, trei fire care pot asigura eternitatea versului, atunci când acesta este semnat de Flori Cristea. „Ca o harpă răsturnată, / Stau ierburile tolănite pe deal, / Le mângâie soarele sânii, /Vânturile cântă pe ele bizar.” Versurile sale sunt „stropi de rouă ofilitelor flori”, când cineva își uită săruturile pe obrazul iubitei, cea care și-a tatuat pe piele o frumoasă poveste de dragoste. O poveste de dragoste care păstrează, încă, pe nisip, urmele îndrăgostiților. Poemele cuprinse în acest cochet volum scris cu sânge albastru poartă în ele când perfecțiunea tristeții feminine, când exuberanța dragostei ridicate la rangul de vis, atunci când personajele ideatice din carte descoperă absolutul în dragoste. „Sunt ducele, caldul, lumina, culoarea” (…) Sunt cântecul ce-ți leagănă somnul”. Cu dorurile mamei sale în poală, Poeta azurului, a luminii și a penumbrei, își găsește, din când în când, iubitul, în bagajele pregătite pentru drum lung, închinându-i acestuia „Cuvinte martire, sacrificate pe rug, / Brazdă-ntoarsă din plug.” Uneori, poeta simte nevoia apăsătoare de a-și împărtăși cuiva gândurile, dar neavând cui, înalță un descântec până la Cer: „Fugi, secundă, fugi, / ascunde-te-n rugă, / ia cu tine tot, / lasă-mi necuprinsul, / lasă-mi răsăritul, / noaptea s-o alungi.”
Ea vede un nou început în iubire, alături de alesul inimii sale, invocând mitul jertfei întru creație: „Să fim Manole și Ana, / Fără a trebui să mă zidești”
Flori Cristea își caută copilăria în cufere vechi și încearcă să se întoarcă cu fața către Viață, cârpindu-și, din aproape în aproape, treptele scării (un fel de Scara lui Iacov), pe care pășește întru desăvârșire, atunci când plugul îi ară prin suflet și timpul se sinucide: „Am început să-mi număr anii în toamne, / Și pașii în înfloriri de crizanteme”. Albastrul din poemele sale este un fel de Albastru de Voroneț, irepetabil și inimitabil: „Ude până-n măruntaie, / Visurile mi se frâng, / Contopindu-mă cu ploaia, / Plâng, / Albastru și eu plâng.”
În ciuda tuturor opreliștilor vieții, Poeta merge înainte, înainte, până când drumul i se încolăcește pe picior, ca o flacără (iată o metaforă superbă), fiindcă, nu-i așa?, „Poeții ard, / Fără cumva a se stinge, / Ei plânsul lumii-l dau la schimb, / În iarmaroace, pe-un pahar cu vin.” Drumul ei spre tărâmul magic al poeziei o salvează de înstrăinare, ea așteptând, metaforic vorbind, un „negustor de iubire”, care să-i bată la poartă, pentru a-i da la schimb un strop de nemurire, deoarece știm cu toții că, de undeva, dintr-un ungher, cineva ne pândește viața, iar șotronul vieții își poate juca ultimul rol, ca-n Shakespeare. Alternând astfel între sentimentul efemerității vieții și rostul iubirii eterne, Flori Cristea îi coase iubitului „norocu-n poala hainei”, îi pune „săruturi în desagă”, pentru a putea pleca fericit la drum și pentru a-l face capabil să-i vorbească „pe limba firului de iarbă, despre încolțire.”
„În oala spartă a lumii”, în stingerile și aprinderile ei aromate, poeta noastră este un ciob luminos, inestimabil, reprezentând culoarea albastră a nobleței: „Fecioarele vor presăra petale, / De crini albi, mirosind curat a ger, / În noaptea sorocită nunții mele, / Pădurile cânta-vor Lerui-Ler.” De fapt, Flori își pictează pereții sufletului cu versuri, pierzându-se, adesea, în iubitul ei, între două amiezi, nefăcând economie la cuvinte, deși tăcerile sale spun, uneori, tot atât de multe lucruri, precum fluviul ei de cuvinte. Să culegi ninsori și să contempli gânduri înghețate este o artă. Să aprinzi licurici în odaie și să îți așezi inima în căușul palmei iubitului este, de asemenea, un exercițiu al splendorii poetice. Dar, mai mult decât atât, să-ți pui „inima în drum, / Să o calce carele, / Să o ardă soarele, / Să o plouă ploile”, chiar e un miracol și un sacrificiu pe altarul iubirii platonice. Există în poezia acestei doamne un fel de isterie metafizică, dătătoare de speranță și de dumnezeire, căci un poet adevărat nu iese din sfera religiei, a transcendentului, așa cum am mai spus și în alte cazuri.
Cartea de față este o poveste care pare fără final, o poveste prin care autoarea înalță zmeie perpetue, o poveste de Șeherezadă, cu un recviem, ca un cântec de jale, ca o rugă de Crăciun, ca o scrisoare a timpului către răstimp, într-o noapte violetă, irepetabilă în Univers, în care Flori Cristea , această Femeie-Galaxie, plânge cu lacrimi albastre de cerneală, trecând prin lume, braț la braț cu versul, cu domni de verde și cu Regi renegați, cărora le redă noblețea prin vers și prin iubire.
„Am să mă întorc negreșit, am să mă întorc!”, promite Flori Cristea, încheindu-și, totuși, volumul, într-un perpetuu dor de viață, de dumnezeire și de reînflorire a spiritului…
Dumitru Sârghie
