Citind „Poeme de dragoste”, generosul volum apărut recent la Editura „Aius” din Craiova, sub semnătura lui Camil Poenaru (volum de suflet redat Măriei Sale Cititorul de fiica autorului, Monica Berglund), simt un impuls de a readuce în memoria opiniei publice câteva rânduri pe care mi le-a adresat, cândva, scriitorul și criticul literar Eugen Negrici, în prefața antologiei „10 poeți – 100 de poeme”, un proiect pe care, personal, l-am coordonat și care a văzut lumina tiparului în anul 2018, cu ocazia sărbătoririi Centenarului Unirii de la 1918. Scria, atunci, Eugen Negrici: „Sunt de-a dreptul surprins, plăcut surprins – și nu o spun pentru că se cuvine să o spun într-un moment aniversar – de felul cum a fost concepută și editată această carte de către Editura ARENA ARTELOR din Slatina, aflată sub bagheta scriitorului Dumitru Sîrghie. Fie și numai prin cei zece poeți și prin cele o sută de poeme antologate, ea se dovedește capabilă să releve creativitatea acestui tărâm binecuvântat, forța, dar și delicatețea spiritualității vâlcene. Ea ar fi trebuit să trezească o mai mare atenție din partea criticilor și istoricilor literari.
Mărturisesc că mi-am reprimat spiritul critic, spre a gusta din plin poeticitatea acestor texte care mă aruncă în melancolie, căci volumul acesta de versuri articulate, concepute inteligent și expresiv, îmi recheamă în minte vremurile în care mediul online nu-și dovedise puterea de egalizare și poezia era poezie, oferindu-ți șansa de a te bucura de splendoarea actului creator în sine”.
Am aceleași simțăminte acum, parcurgând, cu nostalgia dată la maxim, versurile lui Camil Poenaru lăsate posterități, despre o iubire incandescentă, derulată în perioada 1966 – 1989: „Hei, unde ești, țigancă, care-mi ghiceai în palmă/ – madonă zdrențăroasă a visărilor deșarte?”
Autorul, un naufragiat într-o dragoste platonică, cu inima în direcția săgeții lui Cupidon, bântuit de noianul șoaptelor lui Eros, simte cum „Pasărea inimii” (…)/ Așteaptă grăunțe de stele/ și cântă…/ Dar cine s-audă?” Simte gura iubitei pe fruntea lui arsă de nerăbdare, încearcă să se descotorosească de umbra care stă în calea iubirii sale, stăruind să-i subtilizeze acesteia din ochi flăcările, curcubeiele și izvoarele de lumină, invidios fiind pe Marea cea mare, care ar putea să-i fure iubitei culoarea ochilor, să-i bea acesteia zâmbetele, să-i fure chipul și farmecul din trup, recomandându-i de asemenea să nu se joace cu vântul hain, cel care „nicicând nu și-a ținut cuvântul” și să-i acorde doar lui „sărutarea,/ privirea, zâmbetul și chipul”, căci el este „mai bun decât marea/ și mai fierbinte ca nisipul”.
Camil Poenaru navighează pe mările dorului, înspre o iubire oarecum himerică, întrupându-și visurile în poezie și scoțând lumina acesteia la suprafață… O lumină, o tulburătoare lumină, care curge biruitoare precum un izvor nedescoperit încă de buzele însetate ale călătorilor îndrăgostiți, un izvor care așteaptă ca „setea să ardă gura celei mai pure căprioare” („Daianei”)
Dar, iubirile adevărate au doar „puritatea boabelor de rouă”, dispar la ivirea primei raze de soare, sunt eterice, precum zborurile fluturilor spre infinit, mai ales atunci când „dincolo de infinit – e Ea”, iubita poetului, pe care altul o sărută „pe ochi, pe inimă, pe gât”.
Dar „răsadul…de gânduri sub tâmplă” nu-i dă pace poetului, el continuând să dezlege și, apoi, să lege din nou misterul și grația feminină a unicei sale iubiri, pe care o culege „dintre meduze”, închinându-i, precum Afroditei, statuia visurilor sale, dar neuitând ca să-i imortalizeze acesteia „alunițele, ochii, sânul cald și gol”, spunându-i de la distanță: „Când ești singură, ascultă vântul,/ Căci, vântul sunt eu”…
Camil Poenaru are o anumită vervă în agonia versului său de iubire, ascunzându-și tristețea și supărarea de a nu primi feedback-ul cuvenit la mesajele sale, febra spiritului său continuând în speranță, conștient de faptul că depărtarea întărește sentimentul iubirii: „Adastă-mă sub cântecul tău pur”…
El ninge, imaginar, pe trupul iubitei cu inefabile metafore: „floare”, „statuie de marmoră caldă”, „voce de nai”, „Trupul tău întreg e-o partitură”, dar știe că iubirea poate fi și Paradis și Infern, continuând să muște din soare „ca dintr-un fruct oprit”: „Coacă-se odată strugurii, gutuile/ – să fie mai toamnă, să fie mai vânt,/ Coacă-se odată statuile,/ să-și deslușească pașii de pământ”(„Numai dragostea mea”).
Dar, pentru fiecare problemă pe care o simte în carne și sânge, în suflet și gând, poetului Poenaru îi trebuie altă… temperatură… Pentru singurătate, pentru euforie, pentru speranță, pentru tristețe, pentru dezamăgire, pentru exuberanță, pentru „hainele gândului”, poetul are câte-o vibrație. Căci, poezia e vibrație, metafizică și transcendent… Ca și iubirea platonică… zboară mai sus decât rândunica, o pierzi, o găsești, o repierzi, în neant… „De ce păstrezi și pentru cine, oare?/ atâta fericire ce-o ascunzi?”, o întreabă poetul, în regalul său liric, pe Daiana, care este, (a fost), un fel de Lady Di a iubirilor d’antan… un „înger al armoniilor divine”, „O violină din care cântă un orb”: „Cine și din ce lemn te-a cioplit / și cu ce daltă, cu ce secure,/ C-atât de pătimaș ți-a rotunjit/ Sânii dumnezeiești, cu două mure?” („Și nu știu”).
Tăcerea Daianei îi spune atât de multe poetului… („Când taci, frumusețea ta cântă)”…Simte că unghiile lui sunt pline de trupul său, glonțul iubirii îi trece zilnic pe la tâmple, dar, ca în cazul oricărei iubiri neîmpărtășite de ambele părți, Camil Poenaru îmbină „plânsul cu cântul”, versificând, antologic, printr-o autoironie superbă, în poemul „Măgarul și statuia”, din care redăm, aici, un fragment edificator: „Târziu a priceput măgaru’/ că FRUMUSEȚEA-I armonie,/ și-atunci a început să scrie/ sub numele de Poenaru”.
Dar, în ciuda, acestui deznodământ, a unei iubiri neîmplinite, poezia lui Camil Poenaru a câștigat bătălia cu timpul, atribuindu-i celui mai înalt sentiment uman sensul suprem, sensul primordial, prin care omul a rămas Om, iubirea din a cărei matcă „ne facem una cu natura”, iubirea care „cântă și atunci când plânge”, iubirea care ni-l aduce pe „Dumnezeu prin sânge”, căci, „pân’ la urmă unu-i adevăru-i:/ NU POȚI AVEA DECÂT CE DĂRUI!”
Laudă doamnei Monica Berglund, fiica poetului, care a adus, sub lumina tiparului, după atâta amar de vreme, aceste versuri neinfestate de timpurile „politically correct”, pe care le trăim noi astăzi, și felicitări reprezentanților Editurii „Aius”, pentru această restituire lirică, pentru acest rezervor de emoții estetice, care celebrează iubirea în forma ei apostolică, augustiniană…
Dumitru Sîrghie
