Când drojdia fermentează în politică

Fex urbis, lex orbis! – drojdia cetății, legea lumii. Cuvintele acestea au fost rostite de Sf. Ieronim pentru a sublinia că apostolii și martirii s-au ridicat din straturile cele mai de jos ale societății, dintre umiliții și obidiții popoarelor. Rătăcind prin subteranele edificiului social, abia târându-și picioarele prin molozul dezastrelor cotidiene, ei n-au avut nevoie decât de un ideal și o credință pentru a se ridica deasupra lumii acesteia și a o lumina prin sacrificiul lor pilduitor.

În orice aglomerare stabilă de oameni  există și o „depunere de elemente”, care formează ceea ce se cheamă drojdia societății: vagabonzi, cerșetori, infractori de tot soiul, aurolaci, oameni fără căpătâi, ajunși în această situație nu neapărat din vina lor. E suficient ca societatea să se agite puțin, că „drojdia” se și ridică la suprafață.

Iar dacă lucrurile nu revin mai repede în matca lor, în mod inevitabil drojdia fermentează și tot răul de pe fund se revarsă ca o cocă peste marginile normalității cunoscute. Ceva asemănător s-a întâmplat și în societatea românească după 1989! În timp ce adevărații martiri ai revoluției române au intrat în morminte și în memoria veșnică a poporului român, la suprafață au rămas „vagabonzii” și „nenorociții” din rândurile cărora s-a format o mare parte din actuala clasă politică românească. Pe care, de două decenii încoace, o tot vedem vomitându-și peste noi prea-plinul imposturii. Și pe care nici votul uninominal, în care ne-am pus atâtea speranțe, e clar că nu va putea s-o reformeze. Căci între timp ea a căpătat un fel de imunitate care o ajută să reziste la orice  insecticid și să roadă în continuare în grinda destinului fiecăruia dintre noi. Nu avem ce  să-i facem, suntem nevoiți să acceptăm această „drojdie” în pâinea noastră cea de toate zilele. Putem, cel mult, să observăm  uneori trecându-ne pe dinainte niște cadavre politice, plutind descompuse pe o apă a  sâmbetei în care, atunci când erau „vii”, își scăldau notorietatea ilicit câștigată și efemeră. Așa mai putem să-i vedem, trecând pe sub ferestrele timpului nostru, lăsându-și urma murdară în cartea istoriei naționale sau locale, pe cei care, la un moment dat, erau percepuți ca puternicii zilei. Așa mai avem ocazia să-i vedem la față pe cei decăzuți din funcții, să-i pipăim și să ne convingem că sunt reali, și nu cine știe ce fantasme din visele noastre cele mai urâte.

Acum, după un an de guvernare socialist-liberală(!) și sub auspiciile binecuvântatei coabitări ponto-băsesciene, să ne așteptăm la ceva mai bun? Să credem că noii conducători de instituții, centrale sau descentralizate, au un ideal sau o credință? Că ne putem aștepta să-i cinstim, cândva, ca pe niște sfinți, pentru sacrificiul lor în slujba binelui public? De fapt, vreau să spun că, în lipsa unei veritabile clase politice, prea ades am văzut cum au ajuns să ne conducă personaje caricaturale, agramate sau de o crasă incultură, directori incompetenți, escroci sau de-a dreptul hoți. S-a luat în calcul exclusiv apartenența politică, nicidecum altruismul, profesionalismul și onestitatea celui nominalizat pentru o funcție de conducere. În marea majoritate a cazurilor, cei care s-au ridicat, nu s-au ridicat dintr-o pornire interioară către verticalitate, ci ca să revină la condiția lor naturală, de căutători prin gunoaie, de data aceasta bine echipați în armura imunităților de tot felul, adunând resturile pe care preistorica pasăre a fărădelegii le scapă din gheare.

Și totuși, parcă împotriva unei logici elementare, îmi place să sper că, măcar de acum încolo, lucrurile vor sta cu totul altfel. Că noii conducători de instituții vor înțelege, mai mult decât predecesorii lor, că omul sfințește locul și vor acționa în spiritul acestei frumoase zicale românești. Nu de alta, dar dacă se vor uita în urmă, vor vedea că foarte puțini dintre cei care și-au arătat mușchii în trecutele legislaturi mai pot să tragă după ei și altceva decât meritata cutie de tinichea. Vreau să spun că, dacă se numesc aleși ai neamului sau au fost numiți în funcții de conducere de un anume partid aflat la putere, să facă politica cetățeanului! Altfel, nici nu-și vor da seama cât de repede vor deveni și ei niște cadavre politice.

Constantin Smedescu