Privindu-se în oglindă, Lena își strânse, aparent neglijent, părul în clama de culoarea caisei. Razele soarelui, de început de octombrie, ce intrau pe fereastră, luminau atât de puternic oglinda în care se privea, încât ea putu constata, cu ușurință, că firele albe de păr se înmulțiseră. Asta nu o deranja de loc. Ba, dimpotrivă! Întotdeauna își dorise să încărunțească frumos, la propriu și la figurat. Mai aruncă o ultimă privire, de ansamblu, asupra sa, își spuse „Gata” și ieși pe ușă…
Se grăbea să ajungă la petrecerea „de pensionare”… Localul era undeva în afara orașului, așa că Lena avu timp să treacă în revistă cei 39 de ani din viața sa petrecuți la catedră. Privind, gânditoare, prin geamul mașinii, nu vedea blocuri și oameni, ci dealurile din Podișul Bârladului, iar, în locul zgomotului roților mașinii, parcă auzea scârțiitul roților căruței, cea cu care secretarul comunei de centru o ducea la școala din satul unde primise repartiție. Entuziasmul de a fi dascăl nu o părăsise, atunci când văzuse școala împrejmuită cu sârmă ghimpată și sălile de clasă podite cu scânduri, care aveau bănci de lemn ca pe vremea lui Anton Pan. Dragostea cu care o înconjuraseră copiii din acel sat uitat de lume o făcuseră să uite de toate neajunsurile (de exemplu, lipsa unui autobuz).
Îi apăru, dintr-o dată, chipul cu ochii mari și negri ai lui Toderuț. Ba, chiar îi auzi glasul cald de copil trist, care îi spunea din când în când: „Dacă plecați eu nu mai vin la școală”.
Și, totuși, Lena plecase. Schimbase, astfel, dealul domol din Podișul Bârladului, cu cel de la Alimănești, din Olt, mult mai abrupt și pe care îl urca și-l cobora în fiecare zi, chiar și sâmbăta. Dintr-o dată, Lena se zburli ușor, pentru că resimți răcoarea dimineților din fiecare toamnă și intensitatea emoțiilor care o cuprindeau, când mergea la „Încadrări”. Reușise, totuși, să prindă, cinci ani de zile, post la școala din comuna în care se născuse. Nici nu mai contase că predase geografie și rusă, deși ea absolvise Facultatea de Istorie și Filosofie.
Rusa și-o perfecționase, iar geografia o învățase atât de bine, încât și acum, după atâția ani, putea să țină o lecție despre grupele de munți, fiecare cu vârfuri, trecători, ape, vegetație, faună. Știa foarte multe lucruri despre sistemul solar sau despre statele lumii. Lena revăzu, cu ochii minții, rânjetul colegului ei de catedră, când inspectorul de zonă îi propusese să îi dea și ei câteva ore de istorie. „Câte vrei?” întrebase el, disprețuitor. Ea, însă, păstrându-și calmul și demnitatea, îi răspunse: „Mulțumesc, nu am nevoie! Nu sunt la capul podului!”
Imediat după Revoluție, Lena reușise să se titularizeze pe o catedră de istorie, într-o comună din apropierea Slatinei. Autobuzul o lua din autogară și o lăsa aproape de poarta școlii. La ora două după amiază, o ducea înapoi. Astfel, încât, Valea Mare era, pentru ea, adevărat, „Picior de Paris”, cum se spune. Uneori, când termina orele mai devreme, pleca, pe jos, înspre gara C.F.R. de la Recea…
Deși, până la Slatina, trenul nu făcea mai mult de un sfert de oră, mai mereu găsea un cunoscut cu care să intre în vorbă și care să o întrebe una, alta. Cum ar fi, bunăoară – „Ce mai fac copiii?” Și ea, ușor derutată, întreba, la rându-i: „Care copii, ai mei de la școală sau ai mei de acasă?”.
Sigur că se atașase și de această școală. Și, totuși, după șapte ani de navetă, începuse iar să se ducă la „Încadrări”… De data asta, pentru un post în oraș. După patru ani de detașare la un liceu din Slatina, ajunsese, ca titulară la Liceul „Radu Greceanu”. Știa câte ceva despre faima acestei școli. Dar, când luase catalogul clasei, la care urma să fie dirigintă și văzuse că trei sferturi dintre elevi aveau medii peste 9.00, iar, în primul consiliu profesoral, aflase că jumătate din „olimpicii naționali” din județ proveneau de la acest liceu, înțelesese pe deplin unde ajunsese…
Alte emoții o cuprinseseră atunci, însă au învins ambiția și determinarea ei de a reuși să se ridice la nivelul așteptărilor și al standardelor impuse de tradiția și palmaresul acestui liceu. Preocupată să răspundă acestor provocări, Lena nici nu simțise când se scurseseră ultimii 19 ani din carieră.
Petrecerea spre care se îndrepta acum avea loc abia la doi ani de la pensionare, din cauza… pandemiei. Suficient ca ea să înțeleagă că, odată cu pensionarea, se terminase o lume și începuse alta. O lume în care era stăpâna propriului ei timp pe care și-l umplea, împărțea după cum îi dicta sufletul. De la împletitul firelor de tort, la propriu, la citit, scris și chiar la pictat…Sigur, era vorba de pictură naivă, dar era felul ei natural de a-și exprima frumosul din suflet și din tot ceea ce o înconjoară.
Scrâșnetul roților mașinii o trezi din gânduri… Ajunsese…Emoțiile care o cuprinseră o făcură să apese cu putere pe clanța ușii de la intrare. Dincolo de prag o așteptau foștii colegi, pentru a le împărtăși și lor această nouă lume în care intrase…
Prof. Elena Sîrghie
