AcasăSpecialCarmen Sylva

Carmen Sylva

În luna martie, dedicată cu predilecție sublimului feminin, îndeobște femeii în toate ipostazele ei, n-ar trebui să lipsească o reverență plină de recunoștință adresată acelor femei care, din cea mai înaltă poziție în ierarhia socială a statului, au demonstrat calități umane extraordinare: modestie, credință, demnitate, fidelitate, spirit de abnegație, toate puse în slujba poporului român prea iubit. Este vorba, desigur, despre Suveranele României: Regina Elisabeta, Regina Maria, Regina-Mamă Elena, Majestatea Sa Regina Ana a României.

Ne vom opri astăzi la Regina Elisabeta, soția Regelui Carol I, cunoscută sub pseudonimul ei literar Carmen Sylva, ales ca expresie a prețuirii poetei față de pădure și viețuitoarele ei.

carmen sylvaS-a născut într-o familie princiară, în 1843, în castelul din Neuwied. A primit o educație pe măsură: de la 5 ani, cânta la pian, cunoștea mai multe limbi străine, engleză franceză, italiană, rusă, suedeză, latină și greacă. Învățase să recite din Corneille, Racine, Moliere, Shakespeare, cunoștea și sistemele filosofice ale lui Kant și Fichte, dar și principiile desenului și ale picturii. În 1869, se căsătorește cu Carol de Hohenzollern, iar în 1877, cu prilejul Războiului de Independență purtat de români împotriva turcilor, dă întreaga măsură a abnegației sale. În „Istoria Contimporană a României (1866-1900)” editată la Editura Librăriei Socec & Co, în 1925 (pag. 171-174), Titu Maiorescu îi face un emoționant portret:

„Și pe când Principele Carol devine în adevăr Domnul României pe câmpul de răsboi, înlăuntrul țării Principesa Elisabeta devine Doamnă. Mai înainte încă, Principesa se deosebise de toate semenele ei din Europa prin o neobișnuită îndeletnicire în ale literaturei și ale artelor frumoase. Sosită în țară și învățând în curând limba română, ea contribuise prin numeroase traduceri să lățească în străinătate cunoașterea literaturei noastre și scrierile sale originale, al căror cuprins era adese luat din legendele române, atrăseseră interesul oamenilor culți, mai ales din Germania, asupra vieței unui popor până atunci prea ignorat. Dar în starea în care ne aflăm noi încă, activitatea literară era prețuită într-un cerc foarte restrâns. Mai apropiată de țară fusese o altă cugetare a Princesei, și aceasta se și respândise pe alocurea în popor: îngrijirea de a face să se păstreze frumosul port național al țărancelor române, care începea să dispară, stăruința de a-l introduce la Curte și de-a obliga damele române și streine să se împodobească la certe ocazii cu el. Și gustul și mica industrie casnică și întărirea simțimântului etnic au câștigat prin buna inițiativă.

Dar ceea ce în adevăr a pătruns în simțirea maselor celor mari și le-a cucerit inima, a fost acțiunea personală a Doamnei întru căutarea răniților aduși de pe câmpul de răsboi. Cea mai grea sarcină umanitară se impusese deodată unei țări, până atunci așa de puțin pregătită. Căci unde era să ajungă pentru covărșitoarea mulțime a victimelor unui crâncen răsboi obișnuita organizare a serviciilor medicale, militare, care de altminteri lucrau mai toate în Bulgaria? Cu miile soseau de peste Dunăre în România soldații răniți, degerați, bolnavi, atât români și ruși, cât și turci, și cu sutele se cereau oameni pentru îngrijirea lor în ambulanțele improvizate. Aici societatea civilă era chemată să dea ajutorul său în cea mai largă măsură, și eforiile spitalelor din țară, precum și societatea Crucea-Roșie (president Prințul Dimitrie Ghica) au făcut tot ce au putut ele, era departe să fie de ajuns. Atunci Elisabeta Doamna, cu excepționala sa putere de muncă, a organizat alături cea mai întinsă rețea de suplinire. Pe de o parte folosindu-se de relațiile ce le avea la curțile din Berlin și Dresda, ne-a adus de acolo medici militari  și surori de caritate, pe de alta a știut să deștepte, în femeile române o activitate fără seamăn întru alinarea suferințelor. Ce bine venea acum ușorul acces la Curtea noastră (în această privință cea mai democratică din Europa), prin care Princesa Elisabeta se aflase de mult în contact personal cu întreaga societate! Dame și domnișoare din toate treptele, dar mai ales și mai neașteptat din cele de sus, multe prin îndemnul compătimirii, altele prin măgulirea de a lucra alături de Doamna Țării, se devotează celor mai grele îndatoriri. Stăpânindu-și aversiunea firească, asistă pe medici la operațiuni, învață să schimbe pansamentele, se îngrijesc de măsurile higienice, dau doftoriile prescrise, se fac secretare pentru corespondența bolnavilor. Căci nu ca aparență de modă, ci în aspră realitate le deprinde Doamna la serviciul ambulanțelor. Ea însăși supuindu-se cea dintâi în baracele spitale, ce și le alcătuise la Cotroceni sub conducerea doctorului Kremnitz, tuturor îndatoririlor. Cu nepilduită abnegațiune îmbărbătează pe cei supuși la operațiile chirurgicale, liniștește în brațele Ei proprii pe cei cuprinși de tetanos, dă celor în agonie o ultimă mângăiere.

După un asemenea exemplu pornit de sus, damele române instituiesc ambulanțe la Iași, în Ploiești, la Buftea, la Iepureni, în multe alte locuri slujesc pretutindeni ca surori de caritate, unele însoțesc trenurile cu răniți pe căile ferate, zi și noapte, de la Turnu-Măgurele la București, de la București la Iași.

Cum să nu fi rămas neștearsă în amintirea Țării această faptă a Doamnei? Nu e sat locuit de Români, în care să nu fi pătruns renumele ei și să nu fie pomenită cu recunoștință „mama răniților”.

În așa chip, Elisabeta Doamna, dacă n’a avut fericirea să nască pe urmașul Tronului, a contribuit totu și pentru partea sa la întemeierea Dinastiei în țara noastră. Și când, la 1881, ca resultat al răsboiului și al nouei situații create statului, România se proclamă Regat, coroana de oțel este în toată însemnătatea cuvântului o coroană populară.”

S-a stins din viață la 18 februarie 1916, în urma unei pneumonii. Protectoarea artelor, Regina-Poetă a lăsat în urmă o moștenire literară impresionantă, de peste 50 de volume, dintre care 20 cuprindeau versuri. Toată averea și-a lăsat-o, prin testament, celor 20 de societăți de binefacere, pe care le-a patronat, dintre care așezământul pentru nevăzători din „Vatra Luminoasă” mai ființează și astăzi.

În societatea de azi, în această lume tulburată de patimi mari și de caractere mărunte, e bine să amintim celor care mai au răgazul să gândească și să simtă românește, mai ales tinerei generații, că în istoria țării noastre au existat modele, destine exemplare, demne de urmat. A fost o dată ca niciodată…

Cristina Botez


- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments