D-le Dragu, cine sunteți, de unde veniți și încotro vă îndreptați?
Sunt băiatul Piei Alimăneștianu, fata lui Vasile Alimăneștianu, cel care a fost prefect de Olt, senator liberal și chestor al Senatului, în perioada interbelică. Vin din Germania, unde locuiesc din 1979, fiind, din partea tatălui, pe jumătate neamț. În România, mi-am terminat studiile. Am făcut Radiotehnica, un studiu foarte solid, foarte apreciat, unul dintre puținele lucruri pe care comuniștii nu l-au ruinat… Un studiu tehnic foarte apreciat.
La fel cum și medicina românească, din generația mea, a fost foarte apreciată… Sunt în România, pentru a rezolva anumite probleme familiale. Mă întorc, întotdeauna, cu mare plăcere, să văd locurile, originile, să-mi văd puținii prieteni care mai sunt aici, deoarece, majoritatea, sunt în străinătate, care, cum au putut să iasă. Mai puțină plăcere îmi face să văd că, totuși, după 33 de ani de la căderea Cortinei de fier, avem situații, în România, ce, din păcate, ne aduc aminte de mentalitatea comunistă.
Cum ați reușit să ieșiți, atunci, din țară?
Am reușit să ieșim, atunci, într-un mod neașteptat. Neavând rude direct în Germania, nu am putut niciodată să cerem imigrarea, așa cum au cerut sașii. Șansele erau zero și riscurile erau mult prea mari, părinții riscând să-și piardă slujbele. După ce au fost pensionați amândoi, după ce au cerut, de multe ori, să-l viziteze pe un văr al tatălui meu, care trăia în Franța, la trei ani după ce s-a pensionat și mama, li s-au dat voie să plece, ca turiști, în Franța. Au profitat de ocazie și, cum au ajuns în Germania, au rămas acolo.
Tatăl meu, jumătate neamț, a putut, bineînțeles, profita de condițiile pentru a se stabili în Germania. În momentul în care s-a aflat că ei s-au înregistrat să rămână acolo, eu am făcut cerere pentru reîntregirea familiei și, după aproximativ un an și jumătate, am reușit, totuși, să ies. Altfel, mie, ca tânăr inginer, format aici, în România, nu mi s-ar fi dat voie niciodată.
Ați mai făcut și alte școli, în străinătate?
Am făcut, după ce am lucrat, timp de cinci ani, într-un domeniu extraordinar de interesant, în domeniul telefoniei mobile, care tocmai pornise în toată Europa, mai ales în Germania. Am fost, cinci ani, la Siemens, unde am proiectat emițătoare, receptoare, aparate mobile care, pe atunci, erau pentru portbagajul mașinilor și, pe care, ulterior, le-am micșorat. După acei cinci ani, mi-am pus problema ce aș mai putea face și mi-am adus aminte că, în tradiția familiei, există juriști, există economiști, ca tatăl meu.
Într-o economie de piață, e bine să ai și pregătire economică, așa încât, m-am îndreptat către cea mai bună școală de business, pe care mi-o puteam permite. Nu în America, ci în Europa. Și, astfel, am făcut la Fontainebleau, în Franța, școala de business Institute de European l’administration des Affaires. O școală creată de studenții francezi, care au fost la Harvard, în anii ’50, și care au crezut că Europa are nevoie de ceva precum Harvard-ul. Acolo, pe lângă studiile complete de cinci ani, se cerea și experiență profesională.
Aceste studii se încheie cu un MBA, cu recunoaștere peste tot, foarte apreciat astăzi în lume. Am făcut totul, în ceea ce privește domeniul de comunicații. Puteam să schimb, să mă duc la centrale termice… Puteam să sar de la telecomunicații, la medicină, la centrale termice și așa mai departe. Am fost abordat de un consultant, care căuta o echipă solidă, pentru Deutsche Telekom, care fusese privatizată. Am fost întrebat, dacă aș vrea să schimb în strategii internaționale, la Deutsche Telekom.
Mi se potrivea ca o mănușă, așa încât, m-am mutat de la München, la Bonn, unde locuiesc și acum. Am parcurs o serie de funcții, am încheiat la Departamentul de Strategii Internaționale, apoi am schimbat la Dezvoltare Internațională. Am fost responsabil pentru Orientul Mijlociu, Turcia și Țările Arabe. Am trecut la vânzări, în servicii de telecomunicație mobilă, într-o mare întreprindere, cum erau EON, Siemens, nume mari, care aveau nevoie de telecomunicație mobilă din diverse țări ale Europei și noi puteam să le oferim, pentru că eram prezenți în toată Europa, împreună cu Francais Telecom, Telecom Italia…
Deci, noi le puteam oferi, în română, un pachet complet. De acolo, am ieșit la pensie, pe data de 1 aprilie 2017. De atunci, mă ocup mai intens de România, unde, în 2009, mătușa mea, care a reușit să obțină o bucată din pământul de la Alimănești.
La Slatina, mătușa mea a obținut dreptul la despăgubiri pentru ce era casa părintească Vasile Alimăneștianu, a bunicului meu, din partea mamei. Casa lui Vasile Alimăneștianu din Slatina era situată unde este acum Liceul „Nicolae Titulescu”, unde, acum, sunt construite două blocuri turn. Terenul avea 1,3 ha, pe fostul Bulevard Elisabeta, astăzi str. A. I. Cuza. S-au dat înapoi doar 20% din pădurile bunicului Vasile Alimăneștianu și ale fraților săi Virgil și Alexandru, care investiseră în Gorj, la Padeș, acolo unde și-a adunat Tudor oastea și, apoi, acolo unde, astăzi, este parcul Domogled. Din păcate, nu am putut să obținem mai mult. Este o rușine… El a avut trei frați. Alexandru Alimăneștianu, care nu a avut copii, căsătorit cu Pia Brătianu (nu celebra Pia Brătianu, ci poate fiica sau nepoata acesteia).
Această Pia Alimăneștianu a scris diverse cărți. Pia, celebra, cred că era mama ei. Numele de Pia vine de la grecescul Caliopi. Pe mama, o chema tot Pia. Așa a ajuns mama la numele de Pia, de la frații Alimăneștianu.
Frații Alimăneștianu, în cadrul și în perspectiva unei dezvoltări regionale a Gorjului, au investit într-o pădure, pe care au cumpărat-o de la una dintre fiicele lui Alexandru Marghiloman.
Despre această proprietate am aflat multe amănunte de directorul Arhivelor Naționale Mehedinți, care a scris un articol de vreo șase pagini, despre o întreprindere care avea sediul la Turnu Severin și care valorifica lemnul din fosta pădure a fraților Alimăneștianu. Acolo a fost și o cale ferată, demontată, mai târziu, de către comuniști. Casa, bineînțeles, a fost naționalizată sau, mai bine zis, n-a fost naționalizată, a fost, pur și simplu, luată. Nimeni nu-ți dădea o chitanță, că ar fi fost naționalizată. Mă ocup de acest lucru, pentru că, din anul 2009, am venit aici, cu Nina Anastasiu, fata cea mai mică din Alimăneștianu. Fata cea mai mică, adică mătușa mea, de 82 de ani, a izbutit să capete această pădure.
Ce trebuie spus este faptul că Emil Alimăneștianu a avut patru băieți. Unul era în străinătate, când au venit rușii, și nu s-a mai întors în țară. Altul a reușit să plece, înainte de ’48, foarte repede, în ultimul moment. Doi au rămas aici, n-au apucat să studieze nimic, dar au avut curajul și au trecut Dunărea înot, în ’56, și au scăpat de gloanțele comuniștilor. Și toți patru s-au reîntâlnit în America. Ei sunt coproprietari.
Ați pronunțat, mai devreme, numele lui Vasile Alimăneștianu. Era bunicul d-voastră, din partea mamei. Spuneți-ne câte ceva despre Vasile Alimăneștianu.
Puțin vă pot spune despre el. Dumnezeu l-a iubit și l-a luat, în anul 1943. Se pare că nu a fost niciodată singur, fratele lui a murit în ’42 și, câteva luni mai târziu, a murit bunicul meu, așa încât, nu a trebuit să înfunde pușcăriile. Am în minte câteva crâmpeie, citate, mai ales, de la a treia soră a mamei, cea mijlocie, Miza Alimăneștianu, numită după Sarmiza Alimăneștianu, fostă Sarmiza Firicescu, prima femeie doctor în drept. Prima studentă de la Sorbona, la drept. Atunci, a fost o discuție națională, dacă se admite sau nu o fată. Din câte povestea Dumitru Alimăneștianu, fiul ei, au trebuit să facă o uniformă specială pentru ea, deoarece existau doar uniforme bărbătești. Prima femeie studentă la Sorbona a fost o româncă, Sarmiza Firicescu, căsătorită, mai târziu, cu Constantin Alimăneștianu, fratele cel mai mare dintre Alimăneștieni. Revenind la Miza, care povestea crâmpeie despre bunicul meu…
Unul dintre lucrurile care mi-au rămas este că el avea, pe agenda lui politică, educația superioară în privința femeilor femei. De aceea, mama mea a studiat, ajungând inginer constructor. Sora ei, Miza Alimăneștianu a studiat arhitectura, iar cea mai mică, Nina Alimăneștianu, nu a mai avut voie să studieze. Știu că era extrem de angajat, atât la nivelul Slatinei, ca prefect de Olt, dar și ca chestor al Senatului, cum a devenit, mai târziu. Un lucru care mi se pare extrem de actual… Spunea că, atunci, când a început el politica, oamenii intrau în politică și cheltuiau bani proprii, ca să intre în politică. Între timp, în politică, chiar pe vremea lui, intrau oameni care doreau să câștige bani. O altă generație de politicieni, după cum vedeți. Politicieni cu alte concepții. E clar că politica, nici atunci, nu era ideală. Vorbim despre anii ’43.
Vă recomand necrologul dedicat bunicului meu care a fost publicat în „Gazeta Oltului”, având o vedere de ansamblu al binelui făcut pentru Slatina și pentru județul Olt. Angajamentul cu care participa, la fața locului, la diverse activități, în domeniul școlar, al sănătății. Deci, toate lucrurile pe care ni le-am dori noi astăzi…
Apropo… Când lucram la „Gazeta Oltului”, unde mă impusesem ca editorialist, am avut ocazia să intru în posesia unor documente, din perioada interbelică, în care se spunea că boierii Alimăneștieni veneau la școala din Alimănești, unde se organizau serbări de sfârșit de an școlar, se țineau discursuri despre istorie, despre religie, se recita, se venerau domnitorii și regii României, iar rudele dumneavoastră cu dare de mână ofereau diplome și premii celor mai destoinici elevi. Ce știți despre Alimănești, ca atare…
Despre Alimănești, știu foarte puține lucruri, deoarece, în regimul comunist, nimeni nu îndrăznea să se arate, acolo unde avea moșii. Știu că am fost odată, la Drăgănești-Olt, acolo am un fin. Mai mult din citit, printre altele – cartea colonelului Epure, o carte despre Alimănești și una despre Alimăneștieni. În cea despre Alimăneștieni, multe pasaje le-a preluat cu aprobarea mătușii mele Miza Alimăneștianu, care știa istoria familiei foarte bine. Sunt lucruri pe care le are din prima mână. Ea a scris, a trimis către d-l colonel și au discutat la telefon. Din păcate, mătușa mea s-a prăpădit în noiembrie 2019, la vârsta de 94 de ani, iar două luni mai târziu, bărbatul cu care fusese 50 de ani căsătorită, a murit la 98 de ani. Despre Alimănești știu puțin, nu știu din prima mână, știu din ce am mai citit. Se pare că numele de Alimănești vine de la un cioban turc, Aliman, care era prin acea regiune.
În anii în care m-am ocupat de Deutsche Telekom, în Orientul Mijlociu, printre care era și Turcia, am fost uimit să constat că anumite cuvinte turcești le avem și în limba română. Acolo, aveam un consultant, cu care mă sfătuiam, la fața locului și, cum auzeam un cuvânt, îi ziceam: asta nu cumva înseamnă cutare?
Și încă ceva am mai aflat. Eu am crezut că denumirea de „cioban” aparține poporului nostru, fiind meseria de bază a transhumanței noastre mioritice.. Ei bine, nu, „cioban” vine din turcă și nu cred că turcii au luat cuvântul de la noi.
În București, mai avem legături cu persoane care vin din Drăgănești-Olt, din regiune. Nu am mai fost demult pe la Drăgănești-Olt. Poate că acum, dacă reușesc să fac lucrurile mai eficient aici, mai fac un drum.
Cum se vede România din Germania?
Mi-e greu să spun, dar România contemporană, are o reputație nu tocmai grozavă, prin faptul că s-a auzit foarte mult de corupții de aici. Oamenii din Vest, o parte dintre ei, când aud de Sud-Estul Europei, pun semnul egal între balcanism și necinste. Adevărul este, însă, la mijloc, pentru că, în general, lumea civilizată notează, totuși, niște ameliorări.
Părea că și personalitatea președintelui Iohannis a contribuit, la o anumită ameliorare. Dar, văd că românii sunt dezamăgiți și de domnia sa.
Nu facem politică, dar și mie mi s-a părut că Iohannis ar fi o alternativă bună. Poate m-am înșelat. Dar mai e ceva… Cred că, la nivelul României, se face și o mare confuzie. Toată lumea așteaptă izbăvirea de la Președinte. Toți cred că el poate face totul. Lumea nu înțelege ceea ce a spus, cândva, Kenedy: „Nu întreba ce face țara pentru tine, întreabă ce poți face tu pentru țara ta!” Lumea aici nu deslușește sistemele politice și faptul că suntem o republică semiprezidențială, unde președintele nu poate să dicteze. Are atribuții limitate. Nu suntem în SUA, unde președintele are puteri sporite, deși și acolo el nu poate face totul, dacă nu are Congresul și Senatul. Poate, uneori, să înoate pe uscat, cu toate că prerogativele lui sunt mai mari. Ca și francezii, sunt o republică prezidențială, dar fără Congres și fără cel două camere ale Parlamentului, nu poate face minuni. Românii au o mentalitate de asistați: statul trebuie să facă totul! Sigur că statul trebuie să facă, dar statul trebuie să creeze condițiile, cadrul. Omul trebuie să se dezvolte, în acest cadru, să-și facă datoria și să voteze în cunoștință de cauză.
Totuși, noi am fost atât de entuziasmați, când a venit Iohannis. Dar alianța lui cu PSD și situația precară în care se află astăzi România, au condus la o decepție majoră. Cum vă explicați acest lucru?
A fost o decepție și vă înțeleg foarte bine. Este de neînțeles. Cred că a fost o măsură de pragmatism politic, în sensul a ceea ce se poate realiza, în condiții politice date, rezultate în urma votului. Liberalii de azi au clacat. Românul mai are o vorbă: „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul!”
Ce ne puteți spune, ca trăitor în Germania, despre dezvoltarea României?
Fără tăgadă, mă uit pe stradă și văd mașini, oameni destul de bine îmbrăcați, oameni care pot vorbi liber, fără să se întoarcă și să vadă dacă cineva, într-o haină de piele lungă, ascultă de la colț sau urmărește. Trebuie să recunoaștem că se văd dezvoltări pozitive, după anii de comunism, fără doar și poate.
Unde am fi putut fi, dacă am fi avut niște politicieni de calitate post-decembriști?
Am fi fost într-o țară în care infrastructura ar fi fost construită, în 30 de ani. Autostrăzile către Brașov, autostrăzi în țară, care ar fi asigurat și bunăstarea românilor, pentru că fac centrele economice și industriale accesibile. Am fi avut spitale…
Am fost, cu mătușa mea, la un spital din București, la urgență. Condițiile sunt foarte modeste… Există clinici private, dar de ce arată Spitalul Universitar așa de deplorabil? Am fi avut o distribuție a bunăstării alta decât în mâna foștilor comuniști și urmașilor lor, care au fost singurii ce au avut bani să investească după Revoluție. Se mențin discrepanțele între conducători și popor și ceea ce este și mai prost este faptul că ne conduc urmașii celor care au profitat din plin de regimul comunist.
A consemnat Dumitru Sîrghie
