Ne gâfâim destinul, fiind obligați să ne abandonăm toate idealurile… Nu vom mai trăi ca indivizi, căci suntem arondați unor „lumi”, fără orizont, fără individualitate, fără Dumnezeu, fără istorie… Nici deznădejdi și nici iluzii nu vom mai avea. Noțiunea de OM va fi prea puțin pentru neomenirea ce va să vie.
Omul de azi e răul suprem al timpului lui… Ce măreție funebră, ce mort viu și agresiv e timpul pe care-l respirăm…
Doamne, și noi cei care am nădăjduit că vom muri, în alte orizonturi, în plinul pozitiv al lumii, al libertății și al inimii…
Viața este ca o inscripție pe nisipul conștiinței omenești… Iar vântul care ne bate, uneori, prin cămările sufletului, ne pune pe gânduri: ce vom face noi, cei însingurați, cu atâta viață, în desfigurarea acestei lumi? Că, doar, bucuria unuia din bucuria altuia se trage, precum sămânța înflorește din altă sămânță…
Știu, vom muri, căci fără moarte nu există viață, nici mântuire, nici înviere… Dar să dăm posibilitatea seminței să renască… Doamne, și câtă piedică întâmpină sămânța cea bună…
Unde sunteți voi, miragii de fericire și doruri îmbătate de lumină?, se întreabă poeții. Cu tristețea lor, în haosul contemporan, ei acoperă toate tristețile lumii… Ei știu că virusul sufletesc este mai periculos decât cel trupesc, iar „profeții”, câtă frunză și iarbă, au apărut, ca molima, pe timp de secetă, invitând lumea la târguiala sentimentelor și la vânzarea sufletelor dezorientate.
Mâinile „mântuitorilor” de tip nou sunt pline de sânge, buzele lor vituperează cuvinte mincinoase și jumătăți de adevăr, fariseii stau la răspântii, împrăștiind spaimă, adâncind Calvarul și interzicând râsul de fericire și candoarea pruncilor noștri…
La picioarele unei statui de marmoră albă, întruchipând-o pe Fecioara Maria, un cerșetor murdar ca infernul, fost profesor universitar, strigă către înaltul Cerului: „Doamne, de ce nu m-ai făcut salcie plângătoare la mal și m-ai întrupat în carne, sânge și în nesfârșită suferință?”
Dumitru Sîrghie
