„Eminescu – român al cărui creștet primește binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până la glezne în pământul strămoșesc!” (O. Goga)
Este nespus de primejdios și riscant (din punct de vedere al Spiritului) pentru un neinițiat să vorbească și să scrie despre Mihai Eminescu. Așa cum spunea N. Steinhardt, „a vorbi despre Eminescu, pentru un român, înseamnă a te cerceta pe tine, înseamnă a-ți etala în fața lumii virtuțile neamului tău, fără un pic de pudoare și modestie”.
Eminescu a condensat și recapitulat până la sublimare specificitatea Neamului Românesc, încât nimeni altul dintre scriitorii români n-a mai ajuns la această desăvârșire. Mihai Eminescu este pentru români, așa cum este Rimbaud pentru francezi, Dostoievski pentru ruși și Heine pentru germani.
Dar pe lângă profunzimea și universalitatea gândirii acestora, Mihai Eminescu are ceva în plus care-l deosebește: un murmur de fond național, un șopot cristalin, o solemnitate profetică care reflectă, la nivel absolut, însușirile esențiale ale românismului.
Poate din această cauză Eminescu a rămas un mister greu de descifrat de către cei mai mari învățați, darămite de noi, profanii, cărora ne place măcar să simțim acest mister prin preajmă. Sinele și sinea lui Eminescu se confundă cu sinele și sinea neamului său și doar despre acest fapt aș putea îngăima și eu câteva cuvinte.
Eminescu este lamura românismului, icoana sufletului neamului nostru, cea care ne protejează pentru vecie ființa spirituală. Măsurând distanța între viață și imaginea ei, Eminescu nu și-a permis să trăiască mai mult de 39 de ani, deoarece el a trăit intens Cuvântul, atât cât ar fi trăit alții în mai multe vieți…
Și asta, fiindcă a trăit în Absolut, cu putere de gândire spre Absolut și raportându-și viața la Absolut, Absolut care, în fond, înseamnă Dumnezeu.
Eminescu n-a făcut eforturi de desacralizare a filosofiei (cum încearcă unii să acrediteze astăzi), fiindcă Eminescu nu s-a despărțit niciodată de Esență, filosoful ca și poetul Eminescu sălășluind în același spațiu: Parnas!
De fapt, raportat la spiritualitatea europeană, Eminescu a fost printre ultimii locuitori ai Parnasului, locul unde – mai târziu – a avut acces, în pofida urgiilor care s-au abătut asupra Cuvântului, un alt român de glorie grea – Nichita Stănescu. Orice poem eminescian despre România este unul despre patrie, ca moștenire a Părinților noștri, ceea ce ne demonstrează că, uneori, neamurile se adeveresc printr-un gest, printr-un Om. Pentru noi, acest semn temeinic, acest semn de lumină rămâne de-a pururi Mihai Eminescu. Cu Eminescu, niciodată un popor și o cultură ca a noastră nu pot fi aruncate în neant…
Actualitatea verbului eminescian constă în faptul că, și astăzi (și poate mai mult ca oricând), aceasta poate pune capăt gălăgiei și golăniei levantine care ne-a cuprins patria de la un capăt la altul.
Ce-ar însemna România fără Eminescu? Unui lup când urlă în pustie îi răspunde un alt lup. Scrisul lui Eminescu înseamnă o îndătinare a tradiției românești, iar atunci când se întâmplă în istorie ca poporul român să rămână stingher și să i se anuleze rădăcinile, apelăm la Eminescu ca o garanție a continuității și a reînvierii sentimentului național.
Și astăzi, când procesul de degradare a memoriei neamului continuă, Eminescu este un drum către cerul nației române, o scară care urcă, o treaptă fără de care ne-ar fi mult mai frig și mult mai întuneric decât ne este la această oră.
Nu putem vorbi despre Eminescu, fără a etala naționalismul său curat, fiindcă ne înstrăinăm, iar metodele de înstrăinare care ni se inculcă și astăzi (în această mare explozie a… nimicului) sunt variate.
Greu este a vorbi și a scrie despre Eminescu… Și fiindcă eu am un mare respect pentru tot ce nu pot atinge, pentru tot ceea ce nu pot face, las versurile lui Eminescu să vorbească: „Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră; o frază / În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; / Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic / Și de-aceea spusa voastră era sfântă și frumoasă / Căci de minți era gândită, căci de inimi era scoasă.”
Dumitru SÎRGHIE
